Aradul şi familia Neumann

Familia Neumann îşi are rădăcinile pe lângă Viena, iar în România au venit undeva în jurul anului 1850. Prima menţiune a familiei Neumann în istoria oraşului Arad este consemnată în anul 1851, atunci când fraţii Neumann apar ca proprietari ai fabricii de spirt şi drojdie, o mică fabrică, la vremea aceea, situată în partea nord-vestică a oraşului. Acest nucleu al viitoarei „Indagrara” a fost pus pe picioare de fraţii Neumann – trei la număr: Adolf, Eduard şi Daniel. Fabrica era o societate anonimă pe acţiuni, având ca scop producerea şi comercializarea de băuturi alcoolice. La vremea respectiva, cladirea era una dintre cele mai moderne din sud-estul Europei. Alături de fabrica de spirt, a luat nastere şi cea de drojdie. În anul 1862 aceştia apar, conform arhivelor Primăriei Arădene, ca proprietari ai unei mori de aburi care măcina grâu, producând o făină de înaltă calitate, cerută atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă, în Germania, Italia, Anglia, Belgia şi Olanda. Întregul complex industrial al fraţilor Neumann era iluminat electric şi avea o reţea de apă curentă proprie, alimentată de la puţuri proprii ce serveaul a procesul de producţie, la adăparea animalelor din propria fermă şi la stingerea incendiilor.

Vizita din anul 1884 a Împăratului Franz Josef la Arad, a adus cu ea înnobilarea familiei Neumann, pentru faptele deosebite în sprijinul comunităţii lor. Cercul familiilor evreieşti din Imperiu care au fost înnobilate era foarte restrâns, doar 27 de familii bucurându-se de acest privilegiu. Succesul în afaceri le-a permis celor din familia Neumann să îşi ridice un palat la colţul nordic al promenadei Corso din centrul Aradului, un palat impozant cu două etaje şi o sală de bal, aflată la primul nivel. Realizată în stil eclectic, cu un tavan de lemn sculptat, clădirea se află pe lista monumentelor istorice. Clădirea are porţi spre trei străzi diferite, iar casele scărilor sunt decorate cu ornamentaţii de fier forjat, specifice clădirilor din acea perioadă. Impozantul palat poate fi admirat şi azi şi este cunoscută în oraş cu numele de „Palatul Neuman”. Sala de bal se află actualmente în folosinţa Universităţii „Vasile Goldis”. În anul 1896, Întreprinderile Neuman aveau aproximativ 1000 de angajaţi, iar produsele fabricii de spirt şi drojdie au fost premiate în cadrul expoziţiilor internaţionale de la Londra, Hamburg, Triest, Viena, fapt ce sporea solicitarea lor pe pieţele europene.

Adolf şi Dániel Neumann au fost membri ai primei loji masonice arădene, Loja „Szechenyi”, înfiniţată la 28 ianuarie 1870. Neumann Jozsef, un membru al aceleaşi familii (?) a făcut parte dintr-o altă lojă arădeană – Loja „Fraternitas”, înfiinţată în 1871. Mai târziu, după ce aceste două loji au fost desfiinţate, s-a format în 1888 Loja „Concordia”, iar din aceasta făceau parte şi membrii ai familiei Neumann precum Adolf, Ármin şi Dániel.

În anul 1891, Maria Neumann, în calitatea sa de preşedintă a Fundaţiei Feminine de Binefacere evreiască, se împlică în înfiinţarea unei cantine pentru săraci, realizată după planurile întocmite de loja „Concordia”. Familia Neumann a finanţat construcţia unei grădiniţe şi a unei şcoli cartierul Gai pentru copiii angajaţilor fabricilor pe care le deţineau. Aceste instituţii de învăţământ au fost date în folosinţă în anul şcolar 1892/93, fiind mai târziu frecventate şi de copiii celorlalţi găieni. La 20 august 1905, familia face o donaţie importantă pentru construirea pavilioanelor pentru secţia de boli contagioase a spitalului de copii. Numele de Neumann este menţionat şi când vorbim de arta arădeană, reşedinţa lor fiind decorată cu tablouri cumpărate din expoziţii din capitale europene precum Budapesta, Viena, Paris etc. Hermann Neumann, directorul Asociaţiei producătorilor Arădeni de vin, a achiziţionat un peisaj citadin olandez cu o fântână ţâşnitoare, lucrare a lui Knopp Imre (1867-1945) şi Prăşitul de Nylassy Sandor.

Carol Neumann a înfiinţat în anul 1909 uzina de textile, una dintre cele mai de succes fabrici arădene, iar un an mai târziu s-a născut Francisc Neumann, cel mai cunoscut membru al familiei. În anii ’30 industria familiei era condusă de Eduard Neuman, urmat de fratele său, Francisc Neumann, având peste 600 de angajaţi şi un profit deloc neglijabil. La 25 de ani, Francisc Neumann preia imperiul familiei, fiind absolvent al Liceului romano-catolic din Arad, instituţie căreia acesta îi donează mari sume de bani. Acesta ştie să impresioneze doamnele prin generozitatea sa. Fiind de o seamă cu Uzina Textilă Arad, în viaţa lui importante sunt doar fabrica şi fotbalul. Înainte de a-i preda ştafeta la conducerea imperiului şi a pleca în SUA, Carol îl trimite pe Francisc în fabrică pentru a lucra cot la cot cu muncitorii. Fără a împrumuta şi severitatea extremă a unchiului său, atunci când UTA va exista şi va fi campioană, tânărul baron va proceda la fel: Petschovschi, Bonyadi sau Mercea erau văzuţi, nu o dată, muncind cot la cot cu textiliştii. Francisc era un fan declarat al echipei Arsenal Londra, fiind în tribună la multe meciuri importante ale echipei. În anul 1935 însp, arsenal este înlocuită cu echipele arădene, Gloria Arad sau cu AMEFA, care în 1936 este vicecampioană la doar două puncte de Ripensia. Baronul iubea modelele de succes şi voia să cumpere una dintre echipe şi s-o transforme aşa cum văzuse pe Highburry, la Londra. Aşa cum făcuse cu fabrica, unde modernizase totul, introdusese sistemul Bedaux – prin care se putea urmări producţia zi de zi, inclusiv fluxul contabil. Adusese cei mai buni ingineri din Germania, Austria, Cehoslovacia şi Elveţia. Făcuse din ITA cea mai modernă uzină de textile. Apoi a făcut case pentru muncitori, o colonie întreagă, pentru ca oamenii să fie aproape de locul de muncă. Cantină pentru toţi – zilnic, timp de o jumătate de oră, personalul era la masă, inclusiv el. La 6 dimineaţa era în uzină, zi de zi. Tata umbla cu el şi cu un carneţel în mână şi întreba pe toată lumea ce nevoie are fiecare. Împrumuturi, necazuri cu sănătatea, o tencuială căzută acasă, îi spunea tatei să-şi noteze în carneţel cazul. Plătea pe loc ori îi chema la contabilitate, unde se duceau doar cu o hârtie cu semnătura lui. Era de ajuns!

Fiind refuzat de proprietarii echipelor, se hotărăşte atunci să facă o nouă echipă. Războiul mondial începe în anul următor şi totul se transformă. Baronul reia proiectul în 18 aprilie 1945, când Hitler rezistă încă în buncărele Berlinului. Şi baronul cu ai săi rezistaseră din greu anilor în care nazismul stăpânise Europa, România având în coastă regimul lui Horty. A ţinut o şedinţă, erau mulţi prieteni de-ai lui, ingineri, oameni de încredere. A zis că vrea să facă o echipă de fotbal, cine are un nume de propus? Cineva a zis Gloria, care nu mai era, altcineva a propus să fie ca fabrica: ITA. Doar era fabrica lor! Bun. Şi ce culori să aibă echipa? După multe discuţii s-a notat să fie alb cu verde. Nimeni nu ştie azi că, pentru câteva minute, UTA a avut aceste culori: alb-verde. Atunci baronul, care avea în minte combinaţia alb cu roşu, ca la Arsenal, dar era atât de delicat încât nu voia să impună nimic, a fost salvat de cineva de la Comunitate care a zis că nu se poate «alb cu verde, pentru că sunt culori naziste». Oamenii s-au trezit şi a rămas alb cu roşu, ca pe Highburry. Ca Highburry avea să fie şi stadionul, doar că un pic mai mic.

În 1946, la primul meci din istorie, baronul a ţinut să „deschidă” cu echipa prietenului său Mociorniţă, Carmen, pe 1 septembrie. A fost 0-0 la Arad. În 27 aprilie ’46 însă, în campionat, ITA-Carmen a fost 5-0, la Bucureşti. În 1947 a venit şi primul titlu, pe 2 era Carmen… Baronul le-a dat prime mari băieţilor săi, dar şi câte o bicicletă…Avea antrenor maghiar, pe Opata, iar cel mai bun jucător de până la Hagi, Petschovschi, pe care-l adusese de la Ferar Cluj, curtând-o intens şi convingând-o în cele din urmă pe Hermina, soţia lui „Ceala” (cum i se spunea lui Petschovschi). Gyula Lorant, cel care avea să fie în ’54, la Mondialele din Elveţia, conducătorul de joc al celei mai bune echipe a Ungariei din istorie, cea care avea 2-0 în finala cu Germania Federală încă din minutul 10, cea cu Puskas, Hidegkuti, Czibor ori Groscis. În fine, după al doilea titlu, UTA e invitată în Anglia, pentru o serie de amicale, iar presa, încă liberă, scrie că la Arad se repetă fenomenul interbelic – Ripensia. Fostul ei antrenor, Opata, declara pentru „Gazeta Sporturilor” că UTA este peste orice echipă din Ungaria ca valoare, iar Ungaria se pregătea să bată Anglia, pe Wembley, cu 6-3, prima înfrângere acasă a celor care inventaseră fotbalul.

În august 1940, fraţii Neuman au trecut o parte a acţiunilor pe numele a doi cetăţeni americani.

Construcţia “Micului Highbury” de Arad a început în 1940 şi avea să fie inaugurat şase ani mai târziu, pe 1 septembrie 1946. La momentul inaugurării stadionul era cel mai frumos din întreaga ţară. Se spune chiar că iarba de pe gazon ar fi fost adusă din Anglia în containere. Fapt mai puţin cunoscut, sau poate chiar uitat, pe lângă ITA, baronul a mai deţinut o echipă de fotbal, auxiliară fabricii de spirt şi drojdie – Indagrara. Aceasta a activat însă doar în diviziile inferioare. A fost exigent şi a luptat întotdeauna pentru a fi pe primul loc. A achiziţionat cei mai buni jucători din ţară şi a impus standardele cele mai înalte. A recompensat întotdeauna meritul şi valoarea. La victorii fotbalişti ITA-ei erau premiaţi de el personal, în bani sau chiar, după cum s-a întâmplat o dată, în biciclete. Arădenii câştigau trofeul naţional chiar în anul înfiinţării clubului. ITA era vedeta campionatului intern cand vecinii de la Timişoara jucau în „B“. Începutul anilor ’50 a fost poate cea mai bună perioadă din istoria UTA-ei, decada fiind excelentă şi pentru rivalii timişoreni. Clubul arădean, care în acea vreme s-a numit ITA şi apoi Flamura Roşie, a ajuns la denumirea pe care o poartă şi azi în sezonul 1958-59. Campioană în 1950 şi 1954, când prima ligă se juca în sistemul primăvară – toamnă, „Bătrâna Doamnă” a câştigat şi Cupa României în 1953, iar jucătorii ei formau nucleul echipei naţionale. Cu cel mai bun palmares al echipelor din provincie, şase titluri de campioană, UTA a reuşit marea performanţă de a elimina din primul tur pe deţinătoarea C.C.E., Feyenoord Roterdam. Cu timpul stadionul “Francisc Neumann” a suferit destule modificări estetice, care au mai schimbat faţa arenei. Totul culminând cu vara anului 2006 când, pentru a obţine licenţa de disputare a meciurilor pentru Liga I, stadionul a suferit cele mai mari modificări de cosmetizare şi reparaţii din 1946 până astăzi.

După 23 august 1944 au început să se facă presiuni asupra baronului pentru a-şi dona averea statului român, pe cale să devină comunist. În 1947 a fost arestat şi a petrecut opt luni în închisoare. O dată cu arestarea baronului, a fost confiscată şi locuinţa fa­miliei din Strada Horia nr. 6. Cu câteva luni înainte de naţionalizare, Francisc a fost eli­berat din închisoare, dus la marginea oraşului şi „sfătuit” de „tovarăşi” să plece, să uite complet de România şi de averea de aici, dacă vrea să scape cu viaţă. A plecat fără nici un ban şi doar cu hainele de pe el.

În anul 1948, odată cu venirea comunismului, intreprinderea Indagrara este naţionalizată iar familia Neuman este alungată din Romania. În timpul celor 40 şi ceva de ani de comunism, fabrica de spirt şi drojdie continuă într-o pantă ascendentă. Dupa 1990, aceasta primeşte numele de Indagrara şi devine în anul 1997 societate cu capital privat integral.

În mai 1948, UTA e iar campioană. Preşedintele clubului, Andrei Herzog, părăseşte tribuna oficială împreună cu baronul. Ţara fusese câştigată total de comunişti, Mociorniţă nu mai avea echipa, Carmen a lui fusese desfiinţată de Ana Pauker. Herzog e palid. Ştie că peste zi fusese anunţată iminenta naţionalizare tot trâmbiţată de PCR şi care avea să se înfăptuiască pe 11 iunie 1948. „Ce facem?” Baronul e liniştit. În fabrică e bine, UTA e campioană. Când comuniştii au intrat în secţii şi le-au spus oamenilor că în sfârşit sunt liberi să-şi aleagă conducătorii, pe cine vor ei, „tovarăşi, e democraţie, Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus”, ei bine, oamenii l-au cerut pe încă tânărul baron, să-i conducă. Ştirea naţionalizării le-a fost dată muncitorilor „aşezaţi pe iarbă” în curtea fabricii de către Iordanov Svetco, secretarul de partid de la ITA. Director a fost numit Bekesi Stefan, fost muncitor la fabrică de vagoane Astra.

Fabrica e pierdută, echipa la fel, preluată de comunişti. Prevăzător însă, la acea oră baronul nu mai era în ţară. Conform le­gendei, cu câteva luni înainte fusese dus la marginea oraşului şi „sfătuit” să plece unde o vedea cu ochii, doar cu hainele de pe el. UTA termină în 1949, primul an fără baron, pe 9… Stadionul, copie fidelă a lui Highburry, rămâne martor al celorlalte 4 titluri, care vor veni în 1950, ’54, ’69 şi ’70. Vor mai fi şi două Cupe ale României, în ’48 şi ’53.

Baronul pleacă, parcurgând pe bicicletă, una precum cea a lui Lorant sau Petschovschi, primită la titlul din 1947, drumul de la Arad la Nădlac. Se stabileşte pentru un timp în Elveţia, acolo unde se afla şi sora acestuia, Maria.După asta pleacă la Salzburg, tot în Austria căsătorindu-se (la 38 de ani), emigrând în anul 1952 alături de soţia sa în „ţara făgăduinţei”, acolo unde un om întreprinzător ca Francisc Neuman s-a simţit ca peştele în apă. A început o nouă afacere, tot în domeniul textilelor, şi a avut succes. În America, Francisc, devenit Francis, a mai avut şi alte îndeletniciri pe lângă cele legate de business

Există o poveste care spune că în 1970, când UTA lui Domide, Florian Dumitrescu, Lereter ori Petescu, a eliminat deţinătoarea Cupei Campionilor Europeni, Feyernoord Rotterdam, pe 30 septembrie, la Arad, sosea o telegramă. Era semnată simplu, F.N. Şi avea un singur cuvânt: „Bravo!”.

Stadionul pe care UTA joacă şi astăzi, a primit denumirea de „Stadionul Francisc von Neumann”, în semn de mulţumire, de respect, de preţuire faţă de cel care a pus bazele, din pasiunea faţă de sport, acestei echipe fanion a Aradului, Campioana Provinciei, Bătrâna Doamnă, Textiliştii.

În anul 2004, Andrew Neumann, fiul lui Francisc, a venit la Arad pentru a-şi revendica unele din clădirile naţionalizate de regimul comunist. Acesta a recuperat cea mai mare parte a imobilelor deţinute de familie, precum şi terenuri intravilane situate în Cartierul Aurel Vlaicu, în Gai şi la Podgoria. A revendicat şi a obţinut Stadionul UTA, construit de tatăl său pe un teren al familiei. Stadionul a fost donat municipalităţii Arad. Dacă în privinţa caselor şi terenurilor Andrew Neumann a avut succes, în privinţa fabricilor pierdute la naţionalizare mai are de aşteptat.

Bibliografie selectivă

Historia.ro

Jurnalul.ro

Adevărul.ro

Uta-Arad.ro

Wikipedia.org – Enciclopedia liberă

Gheorghe Lanevschi, Rolul familiei de baroni Neumann în viaţa Aradului, în Interetnicitate în Europa centrală şi de est, 2002, Arad