Steaua Aradului – Cetatea

Cetatea Aradului, cea pe care astăzi o vedem în spaţiul delimitat de bucla Mureşului este cea de-a doua cetate a Aradului, prima fiind Cetatea Turcească, construită în anul 1552, aceea fiind o fortificaţie tip „palancă”, cu ziduri din pământ bătut, arsă de trupele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea în 1658 şi din nou refăcută de turci. O interesantă relatare despre cetate, aşa cum arăta ea la 1660, ne oferă călătorul turc Evlia Celebi: „Cetatea este situată pe o insulă a Mureşului şi are 50 de ostaşi, o baie mică, o geamie, un han… este construită din ziduri cu umplutură de pământ, având o circumferinţă de 400 de paşi. Are două porţi tari de lemn, una este poarte Ineului spre nord, înafara ei se găsesc două sute de case creştine. Alta e poarta Timişoarei…”Această cetate a fost cucerită de austrieci în decembrie 1685 şi reparată în anii 1698-1701, după planurile lui Georg Johann Harrukern. Urme slabe ale acestei cetăţi au fost găsite în secolele XIX-XX, astăzi însă nimic nu mai aminteşte de cetatea medievală, ea fiind intrată definitiv în istorie. Cetatea avea un plan dreptunghiular cu patru bastioane de colţ. . După ce în 1699, odată cu Pacea de la Karlowitz, Aradul intră sub stăpânire habsburgică. Cetatea a fost construită în colţul de Sud-Est al actualului oraş, acest fapt dându-ne posibilitatea de a spune că aşezarea urbană modernă numită Arad, începe aici.

La fel ca acum, tehnicile militare erau într-o rapidă evoluare şi atunci, iar datorită evoluţiei tehnicii militare, s-a pus problema construirii unei noi cetăţi, mai mare şi mai bine apărată. Construcţia noii cetăţi a Aradului, cea existentă şi azi, a început în anul 1763, la ordinul împărătesei Maria Tereza. Planurile cetăţii au fost constituite de către contele Ferdinand Philipp Harsch, feld-mareşal şi general-pro-director al trupelor de genişti din armata habsburgică, planul original aflându-se şi astăzi în arhivele de la Viena.. Construirea cetăţii în formă de hexagon a durat două zeci de ani, cu mici întreruperi din cauza lipsei de forţă de muncă. Pentru construirea cetăţii, Mureşului i-a fost dat cursul actual. Cetatea are o suprafaţă de 88,8 ha, perimetrl acesteia fiind lung de 3.769 m. Aşa cum unele scrieri istorice arată, cărămizile din zidurile cetăţii au fost aduse de la Jimbolia printr-un lanţ uman format din mai bine de 30.000 de persoane, o cărămidă făcând 24 de ore de la Jimbolia până la Arad. Fortificaţia într-o formă hexagonală, după model Vauban-Tenaille, are  şase bastioane de tip cavaler, care alternează cu alte şase bastioane detaşate, acestea fiind flancate de câte două redute pentagonale (12 în total) diferite din punct de vedere al structurii interioare. Apa Râului Mureş inunda şanţul exterior al Cetăţii prin două ecluze, una dintre ele fiind vizibilă şi azi. Poarta principală şi clădirile din Cetate aparţin stilului baroc.

Zidurile cetăţii, din cărămidă de Jimbolia, zidită cu var nestins, sunt dotate cu guri de tragere, acestea fiind în total 296. Cetatea are două porţi principale şi, se presupune că, alte şase ieşiri ascunse ar exista. Liantul folosit la construirea cărămizilor din zidurile cetăţii, varul nestins, face ca acestea să fie greu de dizlocat, chiar şi în prezent, rezistând astfel încă sute de ani, asemeni celor dela Oradea, Alba Iulia sau Timişoara. Conform unui ordin către populaţie emis în anul 1765, fiecare familie de Arădeni trebuia să asigure, pentru meseriaşii austrieci veniţi pentru construirea cetăţii, câte un car cu lemne, doi cocoşi, 12 ouă, doi pui, o cupă cu unt şi zece procente din producţia agricolă.

Împăratul Iosif al II-lea ordonă, în anul 1779, strămutarea Aradului în zona localităţii Utviniş, la 14 km în câmpia Zimandului, intenţia lui fiind de a realiza un câmp de vizibilitate şi tragere pentru Cetate. În 1781 însă, după ce populaţia s-a revoltat, împăratul a renunţat la acest ordin de mutare al oraşului. După finalizarea cetăţii, s-a dat ordin ca pe o rază de doi km în jurul construcţiei să fie interzisă construirea de noi imobile, iar clădirile existente ce aveau înălţime ce bloca raza vizuală a celor din cetate au fost demolate (vezi cetatea veche, biserica ortodoxă, etc.). În total, 167 de case au fost puse la pământ. Pentru construirea cetăţii, guvernul imperial austriac a cheltuit peste trei milioane de florini, sumă impresionantă pentru acea vreme.

Cetatea şi-a pierdut mult din importanţă atunci când, după Pacea de la Passarovitz, Banatul intră sub stăpânire austriacă, linia de apărare ce o constituia până atunci Mureşul dispărând. Datorită acestor lucruri, la doar un an după finalizarea construcţiei, Cetatea devine puşcărie pentru prizonierii austriecilor.

La scurtă vreme, în anul 1784, aici sunt închişi Horia, Cloşca, Crişan (care se ascunsese în Comlăuş, Sântana de azi) şi răsculaţii din ceata lui Petru Baciu, 24 de ţărani fiind decapitaţi, iar alţii 92 torturaţi fizic. După intervenţia Austriei pentru înfrângerea Revoluţiei Franceze, din anul 1789 până în 1815, în Cetate au fost întemniţaţi sute de prizonieri din armata franceză.

În timpul Revoluţieii Paşoptiste, aici îşi stabileşte Lajos Kossuth comandamentul şi se întâlneşte cu Nicolae Bălcescu pentru a realiza împăcarea cu Avram Iancu. După pacea semnată la Şiria, în anul 1849, aici se constituie tribunalul imperial condus de generalul-baron Jacob von Hayanu, acesta spunând că “va face linişte pentru 1000 de ani”. Sunt anchetaţi peste 40.000 de oameni, 264 de ofiţeri şi alţi participanţi sunt condamnaţi la moarte, 13 dintre aceştia fiind generalii Revoluţiei Maghiare (patru împuşcaţi, nouă spânzuraţi lângă zidurile cetăţii). Revoluţionarul paşoptist Eftimie Murgu, conducător al revoluţionarilor bănăţeni a fost şi el condamnat, executând patru ani de puşcărie în această cetate. În timpul revoluţiei din 1848-1849, sub asediul armatei republicane maghiare, garnizoana a bombardat oraşul zi de zi, timp de nouă luni. În vara lui 1849, armata revoluţionară maghiară a ocupat cetatea timp de 46 de zile, până ce a fost încercuitp de armatele ruseşti şi austriece, fiind obligată să se predea. În 1852, Împăratul Franz Josef I a vizitat Cetatea şi a redus din sentinţele unor ofiţeri închişi.

În interiorul cetăţii se află trei corpuri de clădiri. Primul corp forma „careul de comandă”, care poseda la vremea respectivă 76 de locuinţe, şase cancelarii, o cameră pentru ordonanţe, pivniţă şi grajduri. Cel de-al doilea corp, denumit „careul principal” avea 85 de locuinţe, şase cancelrii şi o cameră pentru ordonanţe, iar al treilea corp era reprezentat de mănăstirea călugărilor franciscani şi de biserică. Mănăstirea avea 21 de locuinţe, cancelarii şi pivniţă. Cetatea a găzduit călugări franciscani patronaţi de Sfântul Ioan de Capistrano, ultimii locuind aici până în anul 1881. Conform unor scrieri, biserica se afla deja acolo atunci când cetatea a fost construită, biserica datând din anul 1705, fiind construită de călugări franciscani aparţinând ordinului Sfântului Francisc d’Assisi. O altă clădire era spitalul care avea o capacitate de şase sute de paturi, o baie şi o spălătorie cu aburi.

Punctul forte dinspre interior al cetăţii îl constituie sistemul cu 334 cazemate aranjate în cortine. În mod normal acestea adăposteau 2940 de militari, însă la nevoie acestea puteau adăposti până la 4030 de soldaţi. De-a lungul deceniilor, Cetatea Aradului a fost închisoare pentru mulţi prizonieri de război, printre care militarii turci luaţi prizonieri în 1881. După atentatul de la Sarajevo, în 1914, s-a format o tabără în meterezele exterioare care a adăpostit prizonieri din Bosnia şi Herţegovina, printre care şi, probabil cel mai celebru prizonier al acestei închisori, Gavrilo Princip, asasinul arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg, a fost întemniţat în Cetatea Aradului. După izbucnirea primului război mondial, aici sunt deportaţi prizonieri şi populaţie sârbă, aproape 15.000 de persoane, din rândul căreia, din cauza maltratărilor, foametei, frigului şi a ciumei, 4317 prizonieri şi-au găsit sfârşitul, în memoria lor fiind pusă la poarta de intrare o placă comemorativă. Oficial, cauza morţii acestora a fost o epidemie de febră tifoidă. Boala a fost reală, nu ştim însă dacă aceasta a fost răspândită cu intenţie în cetate sau dacă a apărut din cauza condiţiilor inumane de detenţe. Cert este că latrinele erau greu de folosit, iar apa potabilă şi penntru spălat era aproape inexistentă. Despre condiţiile inumane în care erau ţinuţi prizonierii în Cetate a atras atenţia şi Naţionalistul român, Ştefan Cicio Pop, într-o interpelare în Parlamentul de la Budapesta în cursul anului 1917.

În noiembrie 1918 Cetatea a fost ocupată de trupele Franco-sârbe, iar din iulie 1919 aceasta a fost din nou preluată de Armata Română. După primul război mondial, Cetatea, ca şi Aradul în ansamblul său, se înscriu în ampla mişcare pentru realizarea Statului Naţional Unitar Român. Aici se constituie Consiliul Militar, Gărzile Naţionale şi Consiliul Naţional Român. La 10 iunie 1919, în cetate intră prima unitate militară română – Regimentul 6 Vânători. În perioada interbelică, Cetatea este garnizoana Aradului şi găzduieşte regimentul 93 Infanterie. În perioada interbelică cetatea a fost garnizoană a Aradului şi a găzduit regimentul 93 infanterie, care împreună cu celelalte unităţi din cadrul Diviziei 1 infanterie română a participat la campania din Uniunea Sovietică, fiind stabilit pe poziţii în Stepa Kalmâcă, din sudul Stalingradului. În 20 noiembrie 1942 divizia românească a suportat atacul principal dat de două armate sovietice, pierind în acea încleştare numeroşi soldaţi şi ofiţeri ai regimentului 93 din cetatea Aradului. După armistiţiul încheiat de România în 12 septembrie 1944 şi ocuparea Aradului de armata sovietică, în cetate a fost încartiruită o unitate de tancuri sovietică care a „rezistat” acolo până în anul 1958, când trupele „eliberatorilor” au fost retrase din întreaga ţară. Dar vocaţia războinică a cetăţii Aradului nu s-a încheiat atunci pentru că imediat locul sovieticilor a fost luat de un regiment românesc de tancuri. La Revoluţia din Decembrie 1989, militarii din Cetate au trecut de partea populaţiei civile din data de 21 decembrie, ora 10:00, astfel, cu ajutorul militarilor din Cetate, Aradul a devenit al dolea oraş liber, după Timişoara. Pentru aceasta au plătit cu viaţa patru militari în temen, iar 19 cadre şi militari în cadru au fost răniţi. În cadrul procesului de restructurare şi modernizare a armatei în anul 1995 a luat fiinţă batalionul 191 infanterie „Colonel Radu Golescu”. În octombrie 1997 batalionul 191, cu garnizoana în cetatea Aradului, a fost nominalizat pentru constituirea batalionului mixt româno-ungar de menţinere a păcii, batalion care a devenit operaţional începând cu anul 1999. Întâmplarea a făcut ca vizita noastră de documentare în Cetatea Aradului să fie făcută în data de 20 octombrie a.c. când a avut loc ceremonia de schimbare a comenzii unităţii, fiind prezent cu acel prilej în cetate şeful eşalonului superior, col Ioan Manci, comandantul Brigăzii 81 Mecanizate. După anul 2000 oficialităţile Aradului au cerut în repetate rânduri introducerea în circuitul civil a cetăţii, fiind întocmite studii pentru valorificarea turistică şi culturală a locaţiei. Până în prezent demersurile nu au putut fi finalizate din cauza rezistenţei Ministerului Apărării, care invocă lipsa banilor pentru amenajarea unor noi spaţii de încartiruire a unităţii, aşa că cetatea tip Vauban a Aradului, cu o vechime de 250 de ani, găzduieşte şi la început de mileniu trei o garnizoană militară, caz unic în Europa.


 

Bibliografie selectivă

Monografie istorico-militară; De la Regimentul 2 Linie (12 iunie 1830) la Brigada 19 Mecanizată “Ziridava” (12 iunie 2000), Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2000

Decret nr.147 din 30 mai 1995 privind acordarea drapelului de luptă Batalionului 191 Infanterie “Colonel Radu Golescu”
Ioan Tuleu / Cetatea Aradului – ProUrbe.ro

Imagini: posturi.wordpress.com

One Reply to “Steaua Aradului – Cetatea”

  1. […] Articolul poate fi citit la noua adresă – Blogaradean.ro […]

Nu se adaugă comentarii.