Nopcsa. Scurt istoric al familiei (Partea III)

PARTEA I| PARTEA II

În 1889 intră în posesia castelului de la Săcel (lână Hațeg), unde se mută cu întreaga familie, însă unde nu rămâne pentru multă vreme. Se mută apoi la Arad, unde în 1911 deschide împreună cu soția sa, o fabrică de bere vis-a vis de castelul în care locuiau, renumită la acea vreme. Fabrica a fost construită de către bunicii Matildei, în anul 1782, fiind astăzi cea mai veche clădire industrială din oraș. Utilajele pentru fabrica de bere au fost aduse în 1827 din Germania, la acel moment fiind cele mai moderne aflate pe piață. Cea mai prosperă perioadă a existenței Fabricii de Bere a fost tocmai această în care familia Nopcsa-Zelenski a condus-o.

Contele Robert Zelenski

Castelul din Arad în care locuiau, care astăzi se află pe Calea Timișorii, a fost construit în a doua jumătate a secolului XIX de către Contele Robert Zelenski, fratele Matildei. Acesta din urmă mai deținea un palat la Neudorf, unul la Utviniș și era un moșier respectat, președinte al Asociației Agricole a Aradului și unul din fondatorii Căilor Ferate Unite Cenad-Arad.

 

Alexis (Elek) Nopcsa moare la 70 de ani, în 1918, din cauza epidemiei de gripă spaniolă ce a urmat Primului Război Mondial.

Franz, fiul cel mare al lui Alexis Elek Nopcsa, născut în 1887, a fost unul dintre cei mai importanți savanți ai începutului secolului trecut. A scris diverse teorii despre dinozauri, mergând atât de departe încât a pus bazele unei noi științe, numită astăzi paleobiologie – atunci paleofiziologie. A descoperit, respectiv clasificat 9 specii de dinozauri și vertebrate din Cretacic. A publicat peste o sută de lucrări în acest domeniu și alte șase lucrări ample în domeniul zoologiei și anatomiei. A realizat primele studii sistematice ale Țării Hațegului și ale Albaniei de Nord, publicând la un moment dat prima hartă geologică a Albaniei, care este folosită și astăzi. A scris aproape 50 de lucrări în aceste domenii – geologie, geografie.

Toată viața a fost un autodidact. A învățat singur arheologie și etnografie, publicând peste 30 de lucrări științifice care aveau ca subiect Albania și țările balcanice, vorbea albaneza și încă opt limbi străine – la 15 ani vorbea fluent română, germană, maghiară, engleză și franceză – și a învățat singur să facă fotografii, ajungând cunoscut și în acest domeniu. În 1913 devine Doctor în Științe.

Timp de zece ani a întreprins călătorii în zonele locuite de albanezi – Albania, Kosovo, Macedonia și Muntenegru, unde studiază cultură, limbă, etnografie, arheologie, lege, istorie și scrie numeroase materiale științifice, fiind unul dintre savanții care au pus bazele științei numite albanologie. Apropierea acestuia față de Albanezi face ca în anul 1913 să fie la un pas de a deveni rege al Albaniei, despre care acesta notează în memoriile sale:

„La acest moment, am făcut un pas care cu ușurință mă putea face de râs și putea să arunce o lumină neplăcută asupra întregii mele activități din Albania. Cu toate astea, am decis să merg înainte. L-am informat pe Excelența Sa Conrad, verbal, că aș fi dispus să mă alătur listei de candidați la tron, dacă Ministerul de Externe mă va sprijini și am spus că, pentru a mă proclama Rege al Albaniei, aș avea nevoie doar de o singură plată a unei sume mai mari de bani pentru a cumpăra suportul așa-zișilor patrioți albanezi, ceea ce, după cum văzusem în cazul puciului pregătit de Montpensier, nu era greu deloc. Odată ajuns monarh european în exercițiu, nu aș fi avut nicio dificultate să-mi asigur fondurile necesare prin căsătoria cu vreo bogată moștenitoare din America, care aspira la titlul regal, o mișcare pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost dispus să o fac.

În costum de albanez

Eram sigur de suportul locuitorilor din zona de nord a țării, ținând cont de poziția pe care am avut-o în 1910 și 1911. Candidatura mea e posibil să fi fost luată în derâdere în anumite cercuri dar, oricum ar fi fost, am devenit dezgustat câteva săptămâni mai târziu și m-am retras din orice altă activitate vizând Albania. Cei care au spus că am făcut asta doar pentru că planurile mele de mărire nu s-au împlinit, greșeau. Motivele mele au fost că Albania creată la Conferința din Londra era ca un copil mort la naștere. Nici măcar nu m-am obosit să-i contrazic pe cei care aruncau vorbe urâte despre mine, pentru că știam că evenimentele viitoare îmi vor da dreptate. Colapsul Statului Albanez din 1914 a arătat că am avut dreptate să părăsesc o navă care se scufunda în 1913.”

A avut, de asemenea, o carieră militară interesantă, ocupând la un moment dat poziția de locotenent major în armata imperială, fiind unul dintre cei trei comandanți ai trupelor de voluntari albanezi din Primul Război Mondial. În timpul acestui război a activat ca spion în România, trimis de către primul ministru maghiar, Contele Tisza Istvan. Iată un pasaj extras din memoriile lui Franz Baron Nopcsa:

„Am rămas în Budapesta până la începutul lui iunie 1915, când relațiile cu România au devenit critice. Am mers atunci la Primul Ministru, Contele Tisza Istvan, rugându-l să mă trimită ca spion în România. A doua zi am fost chemat la Ministerul Apărării, unde mi s-a spus să plec la Sibiu, iar acolo voi afla detaliile misiunii.

Planul meu era să intru în România deghizat în cioban, de aceea am plecat la Viena, mi-am luat hainele de țăran român și am ajuns în mijlocul lui iunie la Avrig. De acolo, parțial cu trenul, parțial pe jos, am mers până la Pui de unde, pe lângă Stâna de Râu, am urcat către vârful Păpușa din Retezat. Planul meu era să obțin cumva o legitimație românească ca să pot trece astfel în România.

Deoarece la vremea aceea pe toți ciobanii din Retezat îi cunoșteam personal, am încercat să obțin ajutorul lor pentru a-mi îndeplini misiunea, fără să le spun de fapt ce plănuiam, pentru că erau cu toții ostili regimului maghiar. Ca să nu risc să fiu recunoscut ca ofițer activ pe parcurs, de către unii dezertori, le-am spus ciobanilor că fusesem ofițer și că eu însumi am dezertat și, de frica de a cădea în mâinile rușilor, mă ascundeam deghizat.

Pentru a-mi putea transmite mesajele, păstram legătura cu poliția, care odată m-a și „arestat”. Mai apoi, când ciobanii m-au întrebat cum am scăpat, le-am spus că am mituit patrula. Nu am reușit să-mi procur o legitimație românească, de aceea m-am decis să trec granița fără legitimație, pentru că nu era un lucru neobișnuit ca unii dezertori să trăiască fără acte, ca și ciobani în munți.”

1911

Tot din memoriile baronului aflăm că acesta a mai fost trimis ca spion și la Călăraș, Timișoara, Brașov. După o perioadă, în încercarea de a se alătura din nou luptelor albaneze, Nopcsa cere Înaltului Comandament al Armatei permisiunea de a pleca, fiei sub pretextul unor cercetări geologice, fie sub pretextul spionajului. Nu reușește, însă, indiferent de pârghiile pe care le avea la dispoziție, să convingă acest for superior să-i dea voie să părăsească țara, lucru ce îl face să se axeze exclusiv pe studiul științific.

Pentru acțiunile sale de spionaj a fost decorat de către Imperiul Austro-Ungar cu distincția Crucea de Fier a lui Franz Josef

PARTEA A IV-A