fARAD – prima seară, de-a râsu-plânsu

Și nu mă refer în titlu la organizare, care a fost acceptabilă, ci la filmele cuprinse în program. Pe scurt, totul a mers cam așa…

Am ajuns cu aproximativ jumătate de oră înainte de ora stabilită ca fiind cea de începere (15:00). Am intrat în Arta cu vreo 20 de minute înainte de trei și nu mică mi-a fost mirarea să găsesc aproape doar oameni din staff-ul festivalului (mai erau 2-3 spectatori pe ici-pe colo). Aud vorbinu-se despre ce semne trebuie să-și facă unul altuia atunci când sala va fi plină, pentru a se opri mulțimea ce va dori să năvălească în cinema, pentru a vedea documentarele. Cât optimism! Îmi adun și eu toate dozele de optimism și pozitivism pe care le am în ghiozdan, dar tot nu reușesc să ajung la nivelul organizatorilor. În fine…

Ecranul de final al scurt-metrajului Stremț 89, realizat de Anda Pușcaș și Dragoș Dulea

Cu întârzierea de 20 de minute, specifică evenimentelor din România (și probabil nu numai), urcă pe scenă Mona Nicoară, directorul artistic al festivalului, cu Eduard Haris, parte a direcției executive a festivalului și cu o tanti al cărui nume nu mi-l amintesc și nici nu-mi vine-n minte dacă privesc lista cu organizatorii. Trecem peste întârziere, dat fiind faptul că-i o echipă tânără care s-a ocupat de organizare doar vreo 2 luni și că e abia prima ediție a acestuia (se speră la maimulte) și urmărim prima proiecție a zilei, și anume Stremț 89. Un documentar de nici 15 minute despre revoluția făcută de sătenii din Stremț, un sătuc pierdut de lume de prin Apuseni. Reflectă realitatea românească a acelor zile, relatată de cei care au sărit în 89 să apere satul de „teroriști” și de „convoiul de blindate” ce se apropea de așezarea lor pitorească. Și dat fiind faptul că reflectă realitatea românească (indiferent din ce perioadă), scurt-metrajul are o notă comică, anumite scene stârnind râsul auditoriului. Finalul este apoteotic, replica unuia dintre bătrânii intervievați ținând loc de încheiere (vă las să vedeți filmul ca să vă dați seama de ce spun asta. Merită și are doar 13 minute).

A urmat Timișoara: Decembrie 1989, un documentar despre drama zilelor lui decembrie 89, filmat în 1991. Mărturii…hai să le spun sfâștietoare, din partea unor oameni care au trăit revoluția la Timișoara, mărturii și puncte de vedere diferite. Din partea soldaților – care spuneau că au tras focuri de avertisment, dar totuși protestatarii cădeau secerați de gloanțe, din partea răniților – care înțelegeau că au fost loviți de gloanțe de avertisment, ricoșate înspre ei, din partea celor ce au pierdut pe cineva – care sperau să reușească să afle adevărul, și anume cine i-a luat pe cei dragi de lângă ei, din partea unor șoferi de ambulanță – care povestesc cum cărau morții și răniții din piețele Timișoarei spre spitalele din oraș și multe altele.

Ca o nu foarte bună gândire a programului, după acest film dramatic, a urmat o sesiune de Q&A (Questions and Answers – întrebări și răspunsuri) cu regizorii filmului Stremț 89, Anca Pușcaș și Dragoș Dulea. Spun că nu a fost o foarte bună gândire a programului, deoarece auditoriul, după ce râsese un sfert de oră cu bătrânii din Stremț, a ascultat poveștile triste ale celor din Timișoara, nemaifiindu-le gândul la sătenii care s-au îmbătat în primăria din localitate, iar acest lucru a făcut ca sesiunea de Q&A să nu fie una tocmai reușită (maxim două întrebări din partea publicului).

După o scurtă pauză, am avut parte de 133 de minute de proteste ucrainiene, în documentarul Maidan, regizat de Sergei Loznitsa. Deși filmul a avut premiera la Cannes și a primit trofeul Astra de la Sibiu și, pe lângă asta, a fost vorbit de bine de mai toți cei care-l văzuseră deja, pe mine nu m-a lăsat foarte satisfăcut, neatingându-mi așteptările. Poate stilul „matematic” al regizorului a fost cel care mi-a displăcut într-o mare măsură, documentarul fiind constituit doar din cadre fixe (are doar două cadre în care camera de filmat se mișcă, iar acestea constituie anumite momente cheie ale peliculei). Și nu neapărat cadrele fixe, cât durata lor. În schimb, mi-a plăcut coloana sonoră a filmului!

Vlad Petri, regizorul documentarului București, unde ești? photo@casajurnalistului.ro

Am avut apoi parte de filmul protestelor românești din 2012, din Piața Universității, filmate de Vlad Petri, care a fost prezent și el la festival, pentru o sesiune de Q&A. A intervenit și aici inevitabilul umor ce apare atunci când încerci să filmezi realitatea românească. Au fost, pe lângă momentele de umor, momente în care te aflai (sau cel puțin m-am aflat) în asentiment cu cei din film, cu cei ce protestau în piață atunci și momente în care ne-a fost arătată pentru a-nu-știu-câta oară nesimțirea, obrăznicia și nerușinarea unor partide politice românești. Q&A-ul de după proiecție a fost ceva mai animat decât cel cu echipa de la Stremț 89, de data aceasta venind mai multe întrebări din public. Am schimbat două vorbe cu Vlad Petri după sesiunea de dialog cu publicul, în afara sălii de cinema. Mi-a mărturisti că nu se aștepta în primele zile ca materialele filmate de el la Universitate să se contureze într-un lung metraj, însă treptat, arhivându-le, și-a dat seama că lung metrajul este o soluție.

În încheierea primei seri de festival, am putut urmări filmul Tzvetanka, un biografico-documentar (să-i zic așa..), despre viața unei bulgăroaice care a trăit atât în monarhie și comunism cât și în falsa democrație de după 1989. Filmul îmbină istoria Bulgariei cu istoria proprie a Tzvetankăi, trecerile de la povestea vieții ei la cea a țării făcându-se foarte subtil. Cu ochii bolnavi, bunicuța nu a mai apucat să vadă produsul final, murind în anul 2009. Regizorul, Youlian Tabakov, a fost prezent pentru o sesiune de Q&A care, mai mult ca sigur, a fost cea mai vie de astăzi. I-am adresat 3-4 întrebări, printre care și cum i-a venit ideea să facă acest film. Ne-a mărturisit că a totul a pornit dintr-o glumă. Locuind la un moment dat cu unul din membrii echipei filmului, i-a spus acestuia că vrea să facă un film despre bunica lui, iar acesta din urmă fiind „îndeajuns de fraier” (după spusele lui Tabakov), a acceptat provocarea. A spus, de asemenea, că nu și-a propus nici să facă un documentar despre istoria Bulgariei și nici unul biografic pentru bunica sa, ci le-a îmbinat pe amândouă. A reușit!

Mâine, de la ora 11, la Scienta, membrii echipei festivalului, împreună cu un grup de regizori de filme documentare din Arad, vor purta o discuție despre viitorul festivalului, la care suntem așteptați și noi, iar de la 15 începe o nouă serie de proiecții la cinematograful Arta. Prima proiecție va fi un film de anul acesta, în regia lui Corneliu Porumboiu – Al doilea joc, care are în prim-plan un meci Steaua-Dinamo din anul 1988, dar care constituie, însă, un dialog între Adrian Porumboiu, tatăl regizorului și în același timp arbitrul acelui meci și fiul său, dialog despre sistemul politic din acea vreme. De la ora 17 va rula filmul Concerning Violence, al lui Goran Hugo Olsson, o co-producție Suedia-SUA-Danemarca-Finlanda, film lansat anul acesta la Sundance și câștigător al premiului Cinema Fairbindet la Festivalul Internațional de Film din Berlin. Înspre seară, de la ora 19, vor fi proiectate 11 scurt-metraje din seria kinema-ikon, realizate în perioada 1970-1988 și filmate în Arad. Filmulețele vor fi urmărite în prezența autorilor, care cel mai probabil ne vor și răspunde la întrebări la final. În încheierea primei ediții a Festivalului de Film Documentar de la Arad, vom urmări clasicul lui Andrei Ujică, Videogramele unei revoluții, compilație de filmulețe din 1989, puse cap la cap de către regizor în anul 1991.

Sper ca mâine sala să fie plină, ca cineva să pună stăpânire și pe acele câteva locuri ce azi au fost „nelocuite”.