Istoria localităţilor de pe Drumul Vinului – Covăsânţ

După localităţile Păuliş, Miniş şi Ghioroc, vine rândul Covăsânţului să fie luat în vizor, fiind a patra localitate importantă pe traseul Drumul Vinului.

Situată la 28 de km de Arad, localitatea este o veche aşezare umană, pe locul actualei aşezări găsindu-se urme din epoca străveche. După ce în perioada instituţiei cneziale şi voievodale româneşti de după invazia tătară, Covăsânţul era şi el unul dintre cele 160 de sate şi 5 oraşe care aparţineau de cetatea Şirie, despotul sârb George Brancovici ia sub stăpânire teritoriul între anii 1439-1441. În 1441, la 2 februarie, Regele Vladislau oferă ca dar Şiria comitelui de Arad, Ladislau Marothy. Din 1466 Covăsânţul devine domeniu feudal al familiei Guthi-Orzsag, aceştia deţinând vii atât aici cât şi la Ghioroc. Atestarea de la 1466 o găsim şi la istoricul Ştefan Pascu, care menţionează Covăsânţul printre cele zece târguri ce funcţionau la acea vreme în comitatul Aradului (oppidum Kowazy). Alături de Covăsânţ, mai funcţionau ca târguri (oraşe) în comitatul Aradului Nădlacul, Donat-Tornya, Şimand, Zentpal, Maşloc, Zeudi, Căpruţa, Vărădia şi Vărşand. La 25 aprilie 1471, Sebastian Ország a încheiat o convenţie cu Mihai şi ginerele acestuia Dimitrie Miclosi, în faţa capitlului din Arad, prin care Orszag le-a predat celor doi, cu titlu definitiv de posesie, via din Covăsânţ, recuperată de la abatele din Bizere. În schimbul viei, noii proprietari se obligau, atât ei cât şi urmaşii lor, sub pedeapsa de 200 galbeni, la iobăgie eternă pe moşia Ország din Covăsânţ.

Chiar dacă la 30 octombrie 1526, armata turcilor a pătruns până apoape de localitate, aceasta, împreună cu celelalte aşezări din jur, a rămas sub stăpânirea coroanei până în 1566. La 15 decembrie 1532, cronicarul Gyorgy Szeremi menţiona o vizită a voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya în Covăsânţ. În această zi, care cădea într-o duminică, voievodul Ioan Zapolya este întâmpinat de către şcolarii din târgul Covăsânţului cu tot fastul cuvenit unui rege creştin: „Şi a plecat regele de dimineaţă de la Lippa şi avenit la Kowazy. Orăşelul se află la poalele muntelui Makra şi acolo a rămaspe timpul nopţii. S-a sculat regele de dimineaţă, era o zi de duminică, la venirea Domnuluişcolarii cântau după datină, în cor: Bucuraţi-vă şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!”.

În perioada Habsburgică, adică după pacea de la Karlowitz (1699), Covăsânţul, la fel ca întregul Comitat al Aradului, aparţinea direct Curţii de la Viena, neexistând nobili. La 31 decembrie 1732 într-un înalt rescript împărătesc se menţiona că în comitatul Arad existau trei nobili: Rinaldo Duce de Modena, Regio şi Mirandola, baronul Sigismund Iosika şi Sigismund Edelspacher. Principele Rinaldo Duce de Modena, Regio şi Mirandola a primit de la Împăratul Carol al VI-lea, pentru serviciile aduse, din domeniul erarial, 544.832 iugăre de pământ şi nouă vii. Între satele dăruite s-a numărat şi Covăsânţul. Prima revoltă a covăsânţenilor împotriva nedrept ăţilor feudale datează din 1735, când 16 covăsânţeni au participat la răscoala condusă de Pero Seghedinaţ din Pecica. În Revoluţia de la 1848, rolul Covăsânţului a fost asemănător celorlalte localităţi de pe Drumul Vinului, respectiv din Comitatul Aradului.

La consfătuirea din anul 1880, proprietarii de vii şi producătorii de vin din judeţul Arad au cerut o nouă lege de poliţie promontorială, care să asigure securitatea proprietăţii viticole şi să-i pedepsească pe contravenienţi. În anul 1885 în actuala podgorie Miniş-Măderat, existau 21 de comune promotoariale însă organizarea acestora a fost definitivată abia în anul 1895.

În perioada imediat următoare revoluţiei de la 1848, odată cu instaurarea regimului absolutist, ca şi în perioada liberală dintre 1860-1867, românii din acestă zonă au militat pentru introducerea limbii române în administraţie. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1861 şi la Covăsânţ.

În toamna anului 1918, în faza de retragere a trupelor, ungurii au în fiinţato Gardă Roşie, care păzea familiile maghiare şi comercianţii evrei, faţă de care ţăranii români aveau resentimente fiindcă i-au sărăcit. Societatea Anonimă Arad-Podgoria a pus la dispoziţie gărzii maghiare trenul electric, ca să se mişte rapid prin satele din podgorie. Circulând cu el prin comuna Covăsânţ, gardiştii trăgeau focuri de armă pentru intimidare. Prin localitate se zvonea că gardiştii vor să-i omoare pe primarul Luca Mitru şi pe preotul Cure Ioan, cunoscut ca mare naţionalist În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 1918, trei covăsânţeni: Florea Vasile de 41 de ani, Drăgan Ioan de 28 de ani şi Bârneţ Gheorghe, întorşi de pe front, îmbrăcaţi încă în haine militere dar fără arme, mergeau pe drumul mare. Au trecut pe lângă casa evreului Wittembergel poreclit Arandaş uşi au fost zăriţi de gardişti pe fereastră şi au fost împuşcaţi cu mitralierele. Gheorghe Bârnaţ, care mai trăia, a fost dus în curtea lui Pantelimon Achim şi aici a murit. Aceste crime i-a determinat pe covăsânţeni să demonteze linia şi să dărâme stâlpii de curent la marginea satului spre Ghioroc. Privaţi de acest mijloc de transport, ungurii au folosit în continuare maşini militare. Totuşi pentru o scurtă vreme lucrurile s-au liniştit.

În ultima decadă a lunii noiembrie şi din Podgorie au plecat numeroşi ţărani la Alba Iulia pentru a participa la proclamarea Unirii. Apoi, din ordinele guvernului Károlyi, începând cu sfârşitul lunii decembrie 1918 în judeţ a avut loc o regrupare a armatei şi a gărzilor maghiare. În zonă a fost mutată divizia 23 aflată sub comanda generalului Soos, cu misiunea de a desfiinţa gărzile naţionale româneşti. Din nou garda maghiară s-a dedat la execuţii în masă. În Covăsânţ au fost împuşcaţi: Laia Barna, Budureanu, Ioan Bârneţ şi Vasile Florea, toţi având copii şi familii numeroase. De asemenea, pe uliţele satului au fost maltrataţi deopotrivă preoţi şi ţărani. Au fost torturaţi pr. Ioan Cure, Mihai Vorţian, pr. Aurel Adamovici, care a fost prins şi pus să-şi sape singur groapa şi care a scăpat ca prin minune-toate pentru ţinuta şi demnitatea lor de români.

În memoria tuturor celor căzuţi pe câmpul de luptă, în anul 1937, a fost ridicat un monument, în apropierea bisericii, şcolii şi primăriei, pe care au fost gravate numele eroilor din sat.

Despre populaţia localităţii putem spune că a fost mereu predominant românească. Evoluţia demografică între 1715 şi 1931 este următoarea: 1715 – 46 fam. de iobagi şi 4 familii de jeleri, 1720 – 35 de familii, 1743 – 94 de familii, 1850 – 2918 locuitori (2891 români, 27 ţigani), 1869 – 3808 locuitori, 1890 – 3198 locuitori, 1910 – 3847 locuitori, 1931 – 3110 locuitori. După al doilea război mondial, populaţia Covăsânţului a înregistrat faţă de anul 1941 o curbă descendentă, urmată de o nouă creştere a populaţiei. 1959- 2792 locuitori, 1960-2811 locuitori, 1965-2863 locuitori, 1966-2846 locuitori, 1971-2852 locuitori din care 1354 bărbaţi şi 1498 femei.

Printre vechile familii, de baştină, despre care tradiţia spune că au întemeiat satul se numără familiile Dan, Cure, Drăgan, Holocan, Tudor, Secheşan, Fulge. Completez aceste nume cu cele conscrise în localitate în anul 1743, care s-au păstrat până azi: Baltă, Toagyer, Marian, Dreucean, Petric, Ciochina(Ciutina), Luca, Iliaş, Stoica, Böör (Bâr), Bugar, Miklus, Pokurar etc.

Pe lângă mineritul în valea Lili, lucrul la pădure şi agricultura, viticultura a avut şi ea un rol important în dezvoltarea localităţii, practicarea acesteia fiind atestată în localitate încă din secolul al XII-lea. În secolul XIV, viile din podgorie se vindeau cu sume considerabile. De exemplu, un document în anul 1353 atestă vânzarea unei vii între Cuvin şi Covăsânţ cu 5 mărci. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, vinurile albe şi roşii de Covăsânţ se exportau pe calea apelor până în ţările nordice. După terminarea răboaielor Napoleonene, exportul de vin a crescut, preţurile crescând, afacerea a devenit astfel rentabilă şi producţia a fost încurajată.

Producţia record înainte de atacul de filoxeră a fost atinsă în anul 1878, când la vinurile albe s-a obţinut 121-139 hl vin/ ha. În 1884, anul în care a ajuns filoxera în Covăsânţ, suprafaţa de vii a localităţii era de 659 iugăre cadastrale (378, 9 ha). La reconstrucţie au fost utilizate soiurile nobile de dinainte de filoxeră: Mustoasa, Bakator roz, Aprofehér, Bakator alb, Mézesfehér, Galbena de Ardeal, Riesling italian, Muscat ottonel şi Cadarcă şi unele viţe altoite aduse din Franţa. Reconstrucţia viilor distruse a durat până în 1911, când judeţul a înregistrat cea mai mare suprafaţă de vii: 7186 ha, din care 5207 ha pe pante.

În 1912, Asociaţia Viticultorilor, înfiinţată de proprietarii de vie din Podgoria Aradului, număra 157 de membrii. Materialele necesare viticultorilor – sulfat de cupru, suflf praf, araci – erau procurate din cooperativa de Consum şi Desfacere a Asociaţiei Economice din Judeţul Arad, iar în timpul primului război mondial, acestea erau procurate de către asociaţie la un preţ mai mic decât cel al pieţei.

Producţia de vin în Covăsânţul anului 1920 a fost de 27 hl./ha. Tot aşa şi în 1928, datorită îngheţului din mai şi a căldurii din timpul verii, producţia de must a fost de 4200 hl. În 1933, după ce primăvara a fost una rece şi ploioasă, plină de dăunători, nu s-a putut salva decât 20% din recoltă. Şi doi ani mai târziu, la începutul lunii mai, temperaturile au ajuns noaptea la -9 grade Celsius, aceasta fiind urmată de secetă pe toată durata verii, rezultând o producţie de 40 hl./ha. În perioada interbelică, producţia de vin la nivel de judeţ a fost mai mare decât media pe ţară, în ciuda condiţiilor climaterice vitrege.

În 1936 a intrat în funcţie Legea Viticulturii, impunându-se stabilirea provenienţei şi a denumirii de origine a vinului. De asemenea, a fost înfiinţat un serviciu de urmărire şi pedepsire a fraudelor. La recensământul viticol din acelaşi an, Covăsânţul avea 441,6 vii altoite, adică 8615 butuci. Numărul parcelelor a fost de 902, în realitate fiind de fapt 2470 parcele. Sida Lazăr, Streza Andrei, Kaufmann Ludovic, Nagy Alexandru, Stoica Iulia, Spătaru Vilma şi Lucuţa Mihai erau covăsânţenii ce deţineau la acest recensământ proprietăţi viticole mai mari de 10 jugăre.

În afara celor menţionate, covăsânţenii mai trăiau din cultivarea căpşunilor, începută la Covăsânţ în perioada interbelică, creşterea animalelor, meşteşugul şi comerţul. Via şi podgoria au şi o sărbătoare a lor, este vorba despre Preobrajenie – prima sărbătoare de toamnă, atunci când la biserică sunt aduşi strugurii copţi şi se sfinţesc.

Viaţa bisericească, la fel ca în orice localitate, are şi ea un important rol. Astfel, prima menţiune despre o biserică în Covăsânţ datează din anul 1332 când aceasta refuză să plătească dijmă papală. În anii 1333-1335 biserica era una parohială, având ca preot pe Blasiu. Lăcaşul de cult a funcţionat neîntrerupt, fiindcă într-un alt document din 2 decembrie 1537 se consemnează că regele Ioan Zapoly a participat la slujba de la biserica din această localitate. Urmele acestei biserici, aşa cum mai puteau fi ele văzute în secolul XIX, adică frontonul de vest al navei (9, 50m) de care s-a adosat un turn clopotniţă au fost reproduse de Marki. Plasată pe locul actualei grădini a Ecaterinei Mariş, din vechea construcţie azi nu se mai păstrează decât un mic fragment de 2 m. După denivelarea terenului se poate estima ca a avut 10 m. Fundaţiile navei şi corului, acum invizibile, se întind până în grădina vecină, aceleia în care se ridică partea vestică a bisericii. Ele sprijină acum o terasare de vie. Frontul de vest, înglobat clopotniţei, este triunghiular. Această formă indică faptul ca nava a avut un tavan şi deasupra ei spre turn se pătrundea fie într-un pod, fie într-un spaţiu cu balcon. Turnul clopotniţei s-a conservat aproape în întregime. Îi lipseşte doar coiful care a dispărut în secolul XX.