Istoria localitatilor de pe Drumul Vinului – Minis

A doua localitate de pe traseul numit Drumul Vinului este Minişul. Aflat în mijlocul Podgoriei Aradului, acesta este cel mai important şi cel mai vechi centru viticol din această zonă, fiind renumit în special pentru excepţionalele sale vinuri roşii. Localitatea se află la zona de contact dintre Munţii Zărandului şi Câmpia de Vest, distanţa între aceasta şi municipiul Arad fiind de 25 de km. Drumul de legătură între localităţile de pe Drumul Vinului este Drumul Judeţean 708.

Spre deosebire de Păuliş, la Miniş nu au fost făcute nici odată săpături arheologice, descoperirile fiind rare şi întâmplătoare. O primă atestare documentară găsim în anul 1038, atunci consemnându-se faptul că o regină pe nume Ghizela, soţie a lui Ştefan cel Sfânt a dăruit opt vii din hotarul Minişului abaţiei Bakonybél. În 1278, banul Pavel dăruieşte nepotului său Posa, pădurea de la Miniş precum şi o vie. Un lucru de remarcat este că atât aceste două prime atestări cât şi cele ce urmau în anul 1302 şi 1310 sunt legate de practicarea viticulturii în viile ce se aflau pe dealurile ce înconjoară satul. O dovadă a începutului de ierarhie medievală a comunităţii minişene este faptul că în anul 1365 este menţionat aici cneazul Ladislau – Ladislaul Kenesius de Menesi. De asemenea, atestările din 1367 şi 1398 sunt şi ele legate de cumpărarea sau donarea de vii.

Denumirea localităţii s-a schimbat de nenumărate ori în decursul anilor, forma de bază rămânând însă aceeaşi. Între secolele XIV-XIX găsim denumiri precum Menisse, Menes, Menesi, Menusi, Menessy, Menes sau Menyes.

Vechile cronici amintesc încă din 1504 de existenţa târgului Miniş, în Banat. Conform unor scrieri, din anul 1506 localitatea aparţinea domeniului cetăţii Seudului. După ce la 1526 ungurii au fost învinşi la Mohacs, odată cu instaurarea dominaţiei otomane şi căderea Lipovei şi a Aradului, Minişul trece în subordinea sangeacului Lipovei care făcea la rândul său parte din paşalâcul Timişoarei. În dijmele din anii 1553, 1558 şi 1564 în Miniş erau amintite 16 sesii iobăgeşti care erau împărţite la câte patru familii. Astfel putem deduce că în Miniş, spre mijlocul secolului al XVI-lea erau 60-65 de familii iobăgeşti. Stăpâni de moşie au fost amintite familiile Abfahamffy, Magocsy şi Petho.

O lungă perioadă de timp, istoria Minişului a fost asemănătoare cu cea a celorlalte localităţi din zona Aradului. O conscripţie interesantă cu privire la demografia localităţii este cea din anul 1743, care spunea că în sat existau 51 de familii, dintre care 47 de iobagi şi 4 de jeleri. Acestea dispuneau de 58 boi de jug, 43 e vaci, 22 de juninci, 22 de cai, 27 oi, 26 capre şi 30 porci. Animalele menţionate în conscripţie erau doar cele de reproducţie sau de muncă. De asemenea, în conscripţie apar şi date care spun că 48 de câble (aprox.45 jugăre) erau cultivate cu grâu, 14 cu orz, 4 cu ovăz şi 6 măsuri de Pojon (8-10 jugăre) cultivate cu porumb. Aceeşai conscripţie ne informează că în sat erau 3 meşteşugari şi un comerciant, patru căldărari de fiert şuică şi 80 sape de vii iobăgeşti. O sapă înseamnă aproximativ 100 de stânjeni pătraţi, adică o suprafaţă pe care un om o sapă într-o zi.

Primul export de vinuri în Boemia şi la Buccari şi Fiume în Italia a fost făcut în anul 1745 de către contele Grassalkovich Antal, cel care la mijlocul secolului al XVIII-lea dispunea încă de moşii la Miniş. El a construit în anul 1749, un castel ce avea o pivniţă cu boltă de cărămidă, aceasta rezistând şi în zilele noastre. Situaţia economică a Minişenilor s-a schimbat în bine, cauza fiind oportunităţile ivite în valorificarea produselor viticole. Calitatea superioară cunoscută şi azi a vinurilor roşii de Miniş a atras numeroase persoane particulare ce au arendat tot mai multe terenuri viticole. Aici s-a arendat cea mai mare suprafaţă din întreaga Podgorie a Aradului, suprafaţă de 2100 sape la 152 de arendaşi din Ghioroc, Cladova, Arad, Radna şi Lipova. Dacă se iau în considerare aprecierile contemporane care evaluau producţia de vin pe o sapă la 400 de litri, constatăm că la data respectivă, producţia anuală de vin din viile iobăgeşti de la Miniş se ridica la 13736 hectolitri.

Urbariul din 1782 prevedea prestarea de către iobagii Minişeni a două zile de muncă pe săptămână pentru stăpânul de pământ, pe sesia acestuia. Cei de la comitat au fost interesate de dezvoltarea viticulturii, astfel aceştia au lansat la 25 iunie 1785 un program economic prin care doreau să stimuleze plantarea a cât mai multe vii la Miniş. De o apreciere aparte se bucura vinul roş dulce din soiul cadarcă, cu adaos de boabe stafidite, vin preparat prima dată în localitate în anul 1744. Ulterior, nobilul edelspacher din Ghioroc a exportat pentru întâia dată acest vin în Polonia. Citându-l pe Sandor Marki, naturalistul Grosinger declara în anul 1779 că „cine este însetat de vin roşu şi negru să meagă întâi în comitatul Arad, la Miniş, unde se găseşte un asemenea vin nobil după care rămân mult mai în urmă vinul de Burgundia şi alte vinuri renumite”. Calitatea vinului de Miniş este demonstrată şi de faptul că preţul acestui vin a crescut de la 1-1,5 florini/acov (1 acov = 54,3 litri) în 1720, la 18 florini/acol în 162 şi 50 florini/acov în 1791. Deducem din aceste cifre că la acea vreme, un litru de vin roşu de Miniş avea preţul de piaţă apropiat de cel al 60-70 kg de grâu. Perioada războaielor napoleoniene (1802-1814) a fost una bună pentru vinul minişan, acesta câştigând pieţe de desfacere în Rusia, Germania şi Polonia, importurile de vin franţuzesc fiind interzise în aceste ţări. Acelaşi vin roşu era căutat în continuare la Viena şi Praga, începând să fie cunoscut şi în ţările nordice.

Conscripţia generală din 1828 ne informează că în Miniş erau 88 familii de iobagi, 177 familii de jeleri cu casă, 12 familii de jeleri fără casă şi 2 meşteşugari. Fondul funciar se constituia din 396 iugăre de pământuri însămânţate, 132 iugăre de fâneţe şi 107 iugăre de viţă de vie. În localitate erau la acea vreme 108 boi, 25 de vaci, 10 juninci, 50 de cai, 30 de oi şi 34 de porci. Istoricul Fabian Gabor scria în 1835 că „terenurile de la Miniş sunt foarte bune pentru vinuri”, iar minişenii „sunt cei mai buni viticultori ai locurilor, oameni liniştiţi şi domoli”.

În anul 1858, când Aradul a fost conectat la calea ferată spre vest, primăria acesteia s-a adresat Consiliului Locotenţial pentru ca viitoarea cale ferată să nu ferească Ghiorocul, acesta urmând să deservească centrul viticol din Miniş în comerţul cu vin. O comisie a verificat în 1864 traseul Arad-Vinţul de Jos, decizând la final ca linia ferată să treacă prin Ghioroc. La 11 noiembrei 1867, primul tren oprea în gara din Ghioroc, fiind întâmpinat cu entuziasm şi urale de mulţi locuitori veniţi cu căruţele de prin Ghioroc, Cuvin şi Miniş. Abia în 1868, la data de 22 decembrie, traseul Arad-Ghioroc-Radna-Săvârşin a fost inaugurat oficial, momentul fiind deosebit de însemnat în viaţa podgorenilor ce beneficiau astfel de legături permanente şi sigure cu ţara.

Contele Ladislau Zelenschi a participat în 1862 la primul concurs internaţional de vinuri de la Londra, exportând apoi în Anglia 2000 de acovi de vin, în special vin de Miniş. Exporturi de vin s-au făcut şi în 1885, însă de data asta în Australia, cu vasul „Saida”, călătorie ce a durat 14 luni, timp în care vinurile care au rezistat cel mai bine au fost cele de Minil, Roşu dulce, Cabernet, Cadarcă şi Bakator. Anul 1880 a venit cu un atac de filoxeră în via unui arădean, extingându-se rapid în anii următori. Cei 20000 de locuitori ce se ocupau de vinuri s-au panicat, nu mai erau veseli în timpul culesului şi îşi puneau problema dacă peste 4-5 ani vor mai putea vorbi despre cules. Cu timpul însă, plantaţiile de vie au revenit la normal, acest lucru ducând din nou viţa de vie la ordinea zilei în Miniş.

Până la începerea primului război mondial, viaţa minişenilor a decurs normal. Izbucnirea războiului a tulburat profund viaţa acestora, îndeosebi a tinerilor concentraţi şi a familiilor acestora, care au trăit un lung conrtegiu de suferinţe ce a depăşit efectiv şi afectiv durata celor patru ani de război. Date concrete despre cei concentraţi nu ave, însă ştim cu precizie că 48 de minişeni au murit pe fronturile primului război mondial. Pierderile umane suferite de Miniş în primul război mondial au fost de 4% din totalul de 1144 locuitori. Evenimentele din toamna anului 1918 i-a găsit la datorie pe minişeni, care au format Consiliul Naţional Român local şi au preluat de la autorităţi Şcoala Viticolă care fusese transformată în spital militar pe tot parcursul războiului. Liniştea şi siguranţa cetăţenilor a constituit preocuparea principală a Consiliului Naţional local care a luat măsura formării gărzii naţionale din 60 de persoane, foşti combatanţi reveniţi de pe front sau din alţi locuitori care aveau instrucţie militară. În ziua de 9/22 noiembrie 1918 membrii gărzii naţionale din Miniş au participat împreună cu alţi cetăţeni ai satului cu tricolorul în frunte la marea manifestaţie naţională de la Arad.

Criza economică începută în 1928 a afectat viaţa minişenilor. Criza s-a prelungit în viticultură până în 1937. Sub aspectul politic al vremii, viaţa localnicilor educaţi în spiritul patriotismului civic românesc şi a respectului faţă de valorile democraţiei europene a fost bulversată de Dictatul de la Viena care valida revizionismul ca politică de stat. În vara lui 1940, cedările teritoriale au generat la nivelul comunităţii locale o profundă stare de spirit aticomunistă ar şi anti fascisto-hortysă, acest lucru explicând şi entuziasmul cu care soldaţii localnici luptau pe front. 14 minişeni şi-au pierdut viaţa pe frontur le est de la Kubanka, Nikoaev, Briansk, Stalingrad, Crimeea sau pe frontul de vest de la Gyor, Kaposzvar etc.

La 13 septembrie 1944, într-o frumoasă zi de toamnă, la orele cinci după masa, autorităţile oraşului Arad aşteptau sosirea trupelor sovietice dar, în locul lor, au intrat mişeleşte din vest trupele hortyste din Divizia 6 Infanterie Rezervă şi Divizia 1 Blindată Budapesta. Orăşenii care pavoazaseră oraşul cu flori şi ridicaseră chiar o poartă de triumf în zona staţiei Podgoria, au intrat în panică şi s-au refugiat împreună cu alţi transfugi din Curtici, Macea, Şofronea, etc., spre Timişoara, Brad dar mai ales spre Deva. Coloanele de refugiaţi ajung în aceeaşi zi la Miniş, unde alarmează cetăţenii aflaţi la treburile lor cotidiene; cea mai mare parte a minişenilor şi-au încărcat în care şi căruţe familia, alimente şi hainele necesare şi s-au retras în pădurile de la Cladova. Acasă au mai rămas oamenii în vârstă, care şi-au luat angajamentul de a păzi avutul lor şi al rudelor, sperând în acelaşi timp să înduplece inamicul să nu le distrugă locuinţele.

„Refugiaţii din Miniş aflaţi pe valea Cladovei ţineau legătura în permanenţă cu satul prin unii dintre concetăţeni care aveau curajul să se aventureze în zona de conflict şi să revină cu veşti proaspete. Din nefericire, Brădean Nicolae, Căsap Ioţa, Popa Ioan şi Ceavici Dida auplătit cu viaţa această imprudenţă, ei fiind surprinşi de către hortyşti în timp ce încercau să treacă dealul spre Cladova; au fost executaţi pe loc sub acuzaţia că ar fi secţionat cablurile telefonice dar, din mărturiile contemporanilor a mai circulat şi varianta că ar fi fost denunţaţi ca spioni de către „cozile de topor” locale. Zilele de 16 şi 17 septembrie au fost hotărâtoare pentru deznodământul ofensivei maghiare care avea drept obiectiv relansarea conflictului în zonă. Plutonul de elevi condus de sublocotenentul Popescu Darius, lupta din răsputeri la Miniş cu un in amic superior atât din punct de vedere numeric cât şi în ceea ce priveşte dotarea tehnică. Comandantul plutonului era militar de carieră cu o personalitate pronunţată, care refuza categoric amestecul politicii înarmată, el caracterizând-o ca pe „o demimondenă care flirtează cu toţi”. Un apropiat de al său îl caracteriza astfel: „în dosul ochelarilor, ochii săi ca nişte flăcări puternice, pătrunzătoare, exteriorizau zbuciumul unui om hotărât care ştie ce vrea şi ştie să lupte pentru aceasta…olteanul, vlăstar ala Doljului cum obişnuia să-şi spună, fără frică de moarte”. Un comandant cu un asemenea profil nu avea cum să nu fie iubit de către subalternii săi care îl rugau insistent să-şi caute un alt loc de comandă deoarece era prea expus atacului iminent al companiei inamice. El a refuzat, preferând să rămână pe poziţie „aşteptând cu grenade în mână orice apariţie hortystă”. După câteva atacuri, ungurii au fost respinşi dar, jertfele elevilor au fost foarte mari, 100 dintre ei căzând în lupta inegală cu inamicul. Cei rămaşi în viaţă au hotărât să reziste până la ultimul om, reuşind chiar să izoleze şi să ia prizonieri 350 de inamici. Atacurile duşmanului n-au contenit iar pierderile slăbeau în continuare rândurile elevilor. Sublocotenentul Popescu Darius a luat locul trăgătorului grav rănit de la puşca-mitralieră şi refuza în continuare să-şi caute un loc de comandă mai ferit. La venirea serii inamicul a declanşat atacul împotriva celor 45 de elevi care acopereau un front prea larg pentru capacităţile lor de luptă. Atmosfera din timpul atacului petrecut în seara zilei de 17 septembrie pe dealurile Minişului a fost impresionantă: „pământul se zbenguie, văzduhul urlă, exploziile şi gemetele muribunzilor se amestecă şi luminile şi umbrele se împletesc, se încalecă, devin apocaliptice”. O grenadă i-a smuls mâna stângă sublocotenentului Popescu Darius care nu a cedat nici atunci la rugăminţile de evacuare ale elevilor: „Mai am una, nu descurajaţi”. Pentru că nu mai putea mânui grenada a scos pistolul şi a tras la şapte, la cinci şi la doi metri, până când o altă grenadă l-a izbit în piept curmându-i viaţa, nu înainte însă de a şopti gâtuit în cădere „Nu vă lăsaţi băieţi!”. Moartea comandantului plutonului de sacrificiu i-a motivat şi mai mult pe cei rămaşi care au reuşit să păstreze poziţia până la venirea „tovarăşilor aliaţi” în seara zilei de 19 septembrie. Pe parcursul luptelor din 14-20 septembrie de la Miniş şi-au pierdut vieţile alături de comandantul de pluton alţi 9 elevi-sergenţi:Pudica Marin, Bleich Carol, Băbălău Alexandru, Jianu D. Scarlat, Selea Constantin, Lungulescu Constantin, Atanasiu Constantin, Dumitrescu Ioan şi Coandă Petre. Bilanţul general al luptelor de la Păuliş ne indică 377 de morţi din rândul românilor (10 ofiţeri, 10 subofiţeri, 148 elevi şi 209 soldaţi) şi 919 morţi din rândurile inamicului. Duşmanul a digerat greu înfrângerea, viteazul Orbay, comandantul operaţiunilor militare din judeţul Arad, spunea populaţiei înainte de retragere „Nu zic adio ci la revedere, deoarece vom reveni în curând aici”. El a avut dreptate. A revenit ca prizonier la Arad pentru a se împlini cele ce le spusese. Populaţia comunei Miniş a revenit după 19 septembrie la casele pe care le-au părăsit înurmă cu o săptămână, constatând cu stupoare că mâna criminală a războiului i-a lovit nemilos: vechea şi pitoreasca biserică era o ruină, aceeaşi soartă având o şi Şcoala Viticolă; cele două edificii fuseseră bombardate în ziua de 19 septembrie de către inamicul furios aflat în retragere”.

Monumentul eroilor din primul război mondial, ridicat în 1975
 

Evenimentele din aceste zile au marcat pentru totdeauna memoria colectivă a locuitorilor, care în semn de recunoştinţă au ridicat, în anul 1975, un monument în curtea noii biserici, care să amintească de toţi fii satului şi de ceilalţi eroi căzuţi la datorie. Minişenii şi-au reluat vechiurile obiceiuri după încheierea războiului, fără a lua în serios schimbările radicale ce se arădau la orizont sub ocupaţia sovietică.

O reorganizare administrativă din anii ’50 a dus la defiinţarea comunei Miniş, acesta devenind sat component al comunei Ghioroc. Mişcarea aceasta a însemnat o lovitură dată numelui şi renumelui de Miniş cât şi perspectivelor de dezvoltare ale localităţii, lipsită de organul administrativ responsabil, ales din proprii cetăţeni.

Fosta şcoală viticolă din Miniş
 

Despre arhitectura Minişului putem spune că se încadrează aşa cum este firesc în normele satului tradiţional ardelenesc. Perioada interbelică a dus la dispariţia caselor din lemn şi pământ bătut şi acoperite cu stuf. S-au construit case mai mari din văiug şi cărămidă, acoperite cu ţiglă, lângă care au fost înălţate grajduri şi şuri. Casele obişnuite însemnau camera din faţă, tindă, camera din spate şi târnaţ de-a lungul întregii construcţii. Camera din faţă, de cilin, cum mai este numită, era nefolosită, acolo ţinându-se hainele de sărbătoare, mobilierul deosebit, dunele, pernele şi obiectele de artizanat. Tinda era folosită pe post de bucătărie dar şi ca dormitor la diferite ocazii. Camera din spate era destinată ca dormitor pentru toţi membrii familiei.

În peisajul arhitectonic minişan apar încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea aşa numitele case ale domnilor, adică acele construcţii masive, înalte, cu patru-cinci camere mari, care aveau în jur de 30 de metri pătraţi. Mobilierul de lemn masiv, sculptat în lemn de nuc, cireş, stejar ori alte esenţe exotice era şi el prezent în aceste case boiereşti. Acestea nu aveau acareturi (obiecte de uz casnic), fiind folosite exclusiv ca locuinţe de vară. Singurul spaţiu utilat în afară de locuinţă era pivniţa, care de cele mai multe ori se întindea sub toată spurafaţa construcţiei, aceasta fiind folosită pentru a depozita vinuri. Aceste pivniţe cu bolţi din cărămidă clădită în cant asigurau temperatura constantă de 14 grade celsius, perfectă pentru a păstra vinul. Şi astăzi tronează pe strada principală clădirile vechi, clădiri ce deşi şi-au schimbat de nenumărate ori proprietarii, au păstrat denumirile celor ce le-au construit: Brumhuber, Neumann, Almassy, Fischer, Kende sau Messeny.

Vechea biserică
 

Deasupra întregului ansamblu arhitectonic rural trona vechea biserică, ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea din piatră şi cărămidă, care conferea o notă distinctă de linişte şi pace pitorescului habitat. Din nefericire, în septembrie 1944, mâna criminală a războiului a distrus monumentala construcţie, privându-i pe contemporani pentru o lungă perioadă de săvârşirea serviciului religios într-un spaţiu adecvat.


Bibliografie

***Aradul – Permanenţă în istoria patriei, 1978

Alex Mihalca, E. Lazea, Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului, Editura Ceres, Bucureşti, 1990

VALEA, Virgil, Miniş – oameni, fapte, întâmplări, Editura Concordia, Arad, 2011