Ludovic Szantay – după o viaţă dedicată Aradului, a fost lăsat să moară în sărăcie

foto@arhitectura-1906.ro

Lajos Szantay, fiul lui Lajos și Terezia Szantay, sau mai bine cunoscut de către arădeni ca Ludovic Szantay, nume pe care l-a ales după 1918, s-a născut în Arad la 20 februarie 1872. Acesta a fost un arhitect, constructor şi antreprenor, realizând o serie de edificii cu preponderenţă în stilul Secession, stil ce participă azi la creionarea imaginii culturale a Aradului. Familia din care se trage arhitectul a fost una de meseriași, tatăl acestuia fiind dulgher, lucru ce a făcut ca odrasla acestuia să aibă încă de mic cultura muncii în sânge.

A urmat cursurile Facultății de Arhitectură din cadrul Politehnicii din Zürich, între 1890-1895, urmând ca între 1895-1896 să urmeze stagiul militar la Arad. A plecat apoi, anul următor, spre Budapesta, unde a lucrat timp de trei ani în biroul constructorului Géza Majorossy și timp de un an în biroul de proiectări al arhitectului Anton Hofhauser.

La scurt timp după ce este declarat membru al Societății Maghiare de artă decorativă Budapesta, un eveniment trist îl face pe Szantay să se întoarcă l-a Arad. În 1902, în cea de-a doua zi a lunii noiembrie, mama arhitectului își pierde viața, lucru ce îl face pe acesta să se întoarcă definitiv în orașul natal, unde își deschide un birou de proiectări și construcții, din acel moment luând „parte activă la dezvoltarea edilitară și înfrumusețarea orașului (…) până la 26 iulie 1914, când a izbucnit primul război mondial”, așa cum chiar arhitectul notează într-un memoriu din anul 1957. În 1907, acesta se căsătorește cu Barbara Vilma Rozalia Csank, născută în 1883, care mai târziu îi va dărui lui Szantay două fiice, pe nume Anna și Terezia. A profesat ca arhitect în propriul birou până la începutul războiului, deoarece atunci, asemenea tuturor tinerilor, Szantay a fost înrolat în armată, săvârșind serviciul militar în orașul de pe Mureș până în ianuarie 1919. Pentru menținerea ordinii în perioada de după război, arhitectul este numit locotenet în jandarmerie.

A fost, atât înainte, cât și după război, membru al comisiei edilitare a orașului, luând parte la examinarea proiectelor prezentate primăriei de către cei care doreau să-și construiască edificii. Tot în perioada imediat următoare marelui război, lui Szantay i s-a propus (de către directorul Școlii de Arte și Meserii din oraș) să predea lecții de tehnică și de desen tehnic pentru 20 de muncitori constructori înscriși la un curs de construcții, ce avea ca scop perfecționarea și îmbogățirea cunoștințelor acestora. Szantay menționează în același document redactat în 1957 că a făcut această muncă pro-bono.

A continuat să proiecteze edificii și monumente funerare (în Eternitatea și cimitirul Evreiesc Grădiște) până în anul 1937, la începutul anilor 1930 obţinându-şi şi cetăţenia română, fapt ce îl determină să-şi schimbe numele din Lajos Szantay în Ludovic Szantay. De asemenea, datorită imposibilității echivalării studiilor sale din Elveția în România, începând cu anul 1933 este înscris în Corpul Arhitecților din România, ca arhitect fără diplomă, însă acordul Consiliului Regal de Miniștri.

Ludovic Szantay și fiica Terezia Szantay, în perioada interbelică

După instaurarea regimului comunist în România, faima arhitectului Szantay a fost ignorată, confiscându-i-se de asemenea averea (atât Palatul Szantay, cât și casa părintească, de pe strada Ioan Russu Șirianu, unde acesta a avut biroul de arhitectură), acțiune specifică regimului. Dată fiind vârsta înaintată, chiar dacă i s-ar fi permis să activeze mai departe ca arhitect, probabil că nu ar fi reușit să se repună pe picioare după confiscarea averii. Sărăcia și umilința la care a fost supusă familia nu sunt singurele tragedii prin care arhitectul Szantay a trecut. Soția acestuia moare, iar fiica Anna, născută în 1905, intră în greva foamei, sperând probabil să atragă atenția autorităților, să-și dea seama că nu este bine ce fac, denigrând aportul pe care Szantay l-a adus asupra frumuseții orașului. Moare, însă, în chinuri groaznice. Povestea spune că în ultimii ani ai vieții arhitectului, familia ajunsese să se încălzească făcând focul cu proiectele de arhitectură ale capului familiei.

În 1954, în ajutorul familiei Szantay sar Biserica Reformată de pe Eminescu, Biserica Evanghelică Luterană (Roșie) și Biserica Catolică din centru, care decid ca pe ascuns, fiecare să asigure câte o săptămână cele necesare hrănirii familiei Szantay, aceștia având, conform unora dintre istoricii Aradului, interdicție la cantina săracilor din oraș.

În iulie 1957, arhitectul redactează o scurtă autobiografie a sa, atașând la aceasta o listă cu proiectele sale și o serie de fotografii, document redactat cu scopul de a fi trimis Uniunii Arhitecților Români, care ar fi urmat să îi ofere o pensie lunară. Așadar, începând cu toamna aceluiași an, Szantay primește lunar, în mod oficial, o pensie ce varia între 400 și 500 de lei lunar. Neoficial, însă, pensia nu ajungea mereu la timp. Trei ani mai târziu, în vara lui 1960, arhitectul redactează încă un act de acest fel, adăugând de data aceasta și niște schițe și aducând completări listei cu edificiile construite. Acest al doilea dosar avea ca scop obținerea unei pensii de merit, cererea fiind validată de către Consiliul de Miniștri ai Republicii Populare România pe data de 26 noiembrie 1960. Deoarece Szantay se încadra în prevederile unui decret din 1959, statul Român urma să-i ofere o pensie de merit de 2.000 de lei lunar, însă arhitectul nu a mai apucat să se bucure de acest ajutor bănesc, murind în martie anul următor, sărac și bolnav.

Ludovic Szantay a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea de către Consiliul Popular, singura rudă rămasă în viață fiind fiica Terezia, născută în 1915, faima arhitectului de odinioară fiind dată uitării de arădeni, acțiune datorată denigrării comuniste a valorii acestuia, lucru ce a făcut ca la înmormântare să aibe doar o coroană pe mormânt, cumpărată printr-o chetă. Întreaga familie Szantay a fost înmormântată în Cimitirul Eternitatea, dar nu într-un cavou măreț, așa cum poate ar fi meritat, ci într-un cavou comun cu cel al familiei Nicolae, familie care a avut grijă de ultima membră a familiei Szantay până ce și aceasta a plecat după tatăl ei.

După înlăturarea regimului comunist, undeva în zona Meţianu, unei străzi i-a fost „dăruit” numele arhitectului Szantay. O placă comemorativă ne mai aduce şi ea aminte de Ludovic Szantay, aceasta fiind ridicată la intrarea în palatul ce-i poartă numele, pe strada Horia, placa fiind inaugurată la 25 noiembrie 2011. O placă comemorativă a arhitectului s-ar cuveni şi pe strada Ioan Russu Şirianu la numărul 2, colț cu Piața Catedralei, acolo unde s-a aflat locuinţa şi domiciliul său profesional.

Szantay a realizat peste 20 de clădiri semnificative atât în Arad, cât și în alte localități din regiune, șase case de locuit cu două etaje, 18 case de locuit cu un etaj și opt edificii cu un singur nivel (parter). De asemenea, în prima jumătate a secolului XX, Szantay a realizat „41 de clădiri cu unul sau două etaje în Arad, iar în regiune 14 clădiri”, așa cum notează arhitectul în același document din 1957. Tot în documentul respectiv se precizează și intenția din anul 1914 de a se construi un cinematograf-teatru cu o capacitate de 1000 de persoane, la intersecția bulevardului central cu strada Crișan, proiect nerealizat din cauza izbucnirii războiului.


Câteva dintre clădirile notabile proiectate de către Szantay sunt:

Palatul Kohn – construită în anul 1905, clădirea situată pe strada Episcopiei la nr. 9 a fost construită la cererea lui Kohn Josef. Având o feronerie impresionantă cu motive floral-vegetale, edificiul se încadrează în perioada geometrică a Secesiunii vieneze. Interesant este că palatul a fost construit după un al doilea plan realizat de Szantay, primul fiind refuzat de către municipalitate.

Biserica Roşie – un deosebit monument arhitectonic, aparţinând stilului neogotic. Denumirea de „Biserica Roşie” provine de la finisajul exterior, clădirea fiind îmbrăcată în cărămidă roşie. Această clădire a fost construită între 1904-1906, după ce în 1904, proiectul lui Szantay a câștigat concursul internațional pentru Biserica Luterană din Arad, arhitectul supraveghiind ulterior lucrările de construcție. La edificarea construcției a constribuit și tatăl arhitectului, Ludovic Szantay Sr., dulgher de meserie, care a executat dulgheria bisericii, lăcașul având în momentul sfinţirii trei clopote de o tonă şi jumătate fiecare, două dintre acestea fiind topite în primul război mondial pentru a fi fabricată muniţie.

Gara Arad (foto jos) – printre cele mai impozante clădiri din Arad, dominând piaţa gării, aceasta a fost construită în anul 1910 după proiectul lui Pfaff Ferenc, proiect care a fost însă „perfecționat” de către Szantay. În perioada 1950-1953 edificiul a fost reconstruit, fiind puternic avariat în timpul celui de-al doilea război mondial (bombardat în 1944).

Gara Arad interbelicăPalatul Cultural (foto jos) – una dintre cele mai reprezentative clădiri ale Aradului, construită între 1911 şi 1913. Această clădire îmbină perfect stilurile Neoclasic, elemente ale Renaşterii Ialiene, Barocul şi elemente din arhitectura Castelului Corvinilor, din Hunedoara. S-a decis la acea vreme ca planul clădirii să fie ales printr-un concurs internaţional la care s-au primit 27 de proiecte, dintre care unele ajungând aici din Paris, Berlin, Budapesta sau Praga. Nici unul dintre acestea însă nu s-a încadrat în cerinţele celor care au finanțat construcția, astfel că aceștia au decis să apeleze la arhitectul arădean Lajos Szantay. Palatul a fost inaugurat la 25 octombrie 1913, iar sala s-a bucurat timp de aproape un secol de una dintre cele mai bune acustici din Europa.
1925 Palatul CulturalPalatul Szantay – una dintre cele mai caracteristice clădiri secession din Arad, datorită tâmplăriilor specifice, a componentelor decorative din fier forjat şi tinichigerie şi nu în ultimul rând datorită decoraţiilor din tencuială, concepută liber, cu elemente geometrice şi vegetale, cu măşti şi volute, care apar pe suprafeţele pereţilor sau a frontoanelor de forme variate. Construit între anii 1905 – 1911, palatul Szantay, deși cunoscut așa, nu a fost niciodată reședința arhitectului, ci a fost singura clădire pe care și-a construit-o lui, cu banii obținuți din realizarea altor proiecte. Clădirea este o construcție de tip casă de raport, iar unul dintre etajele clădirii a găzduit, la inițiativa arhitectului, pentru un răgaz de timp, Conservatorul Muzical din Arad.

Palatul Bohuș (foto jos) – Bohuș a fost o familie de nobili arădeni, care mai are un castel la Șiria, în județul Arad, în care se află astăzi casa memorială Ioan Slavici. Palatul acesta a fost construit la începutul secolului 20, la comanda lui Ludovic Bohuș, capul familiei de la acea vreme, fiind prima clădire din oraș construită pe planșeu de beton armat și prima cu încălzire centrală. De asemenea, a fost prima clădire din Arad care a avut lift și a găzduit și unul dintre primele cinematografe din oraș, la parter – Cinema Studio. Tot la parter, însă pe colțul dinspre teatru, a funcționat o bancă, iar pe strada Goldiș, la parterul aceleiași clădiri a avut atelierul croitorul Mănase Ghinga, croitor renumit prin atelierul căruia s-au perindat oameni ca Ștefan Bănică Senior, Dan Spătaru, Ilie Năstase, Nicu Constantin.

Alte edificii și monumente realizate de Szantay: Uzinele Textile Arad (1923-24) – filatura, imprimeria, țesătoria, casa mașinilor, albitoria (trei mii de metri pătrați, cu schelet de beton armat), iar în 1931 locuințe muncitorești pentru Uzină și trei magazii de materiale; Magazia de cereale și mărfuri de la Gară (1925) – cu șapte etaje și capacitate de o mie de vagoane, instalație de mașini, turn de apă (demolat în 2013/2014), ascensor și birouri; Magazie pentru materiale feroase pentru întreprinzătorul Andrenyi (1930) pe strada Unirii; Spitalul dermato-veneric – clădire separată de parter, bucătărie, clădire pentru personal și garaj; Fostul sediu al Camerei de Muncă (1922); crescătorie de porci Arad-Gai-Ceala (1926) – padocuri, băi și canalizare, sală de mașini, magazie de furaje, turn de apă, moară, o clădire de birouri și două pentru locuințe muncitorești; Palatul Lloyd (1910-11) – mai târziu sediu al Comitetului Orășenesc de Partid; Clădire Bd.Revoluției nr.80, Clădire Bd.Revoluției nr.90; Băile Simay – Baia Sănătatea, baie cu aburi, hidroterapie, helioterapie și bazin de înot; Casa Hunyadi; Sediu Banca Arad-Cenad (1909), actual Palat BNR*; Palatul Diecezanei Ortodoxe de pe strada Eminescu (1908) – tipografie în curte; Biserica Reformată Eminescu (1926) – modificare și extindere; Sediul Diecezanei Luterane (1904-06) – actual sediu al Parohiei Evanghelice Luterane Arad; Casa Feher (vis-a-vis de Palatul Justiției); Vila Zoltan Szabo Baracka (Podgoria); Monumente funerare – Peter Kornett, Ludovic Papay, Nicolae Doka, Francisca Sugar Faludi (Cimitirul Eternitatea) și cel al familiei Seidner (Cimiturl Evreiesc).**


* – proiectul clădirii BNR îi este atribuit și lui József Hubert, arhitect din Budapesta, însă Szantay l-a inclus în lista anexată dosarului pentru pensie din 1957, clădirea lipsind însă din dosarul realizat de către acesta pentru pensia de merit în 1960;

** – numele edificiilor au fost preluate de pe site-ul arhitectura-1906.ro