Mai arădeni decât noi

Sau despre cum, din anumite puncte de vedere, turiștii iubesc Aradul mai mult decât noi, arădenii

Cel puțin impresia asta mi-au lăsat-o cei trei ani de când fac tururi gratuite prin oraș și de când vorbesc despre Arad atât arădenilor, cât și turiștilor ce trec pe aici. De cele mai multe ori, când spun cuiva din Arad că nu-mi convin anumite proiecte ale conducerii orașului, mi se spune că-s gică contra, că am ceva personal cu primarul sau că susțin opoziția. Poate că uneori sunt prea gică contra, dar n-am să mă scuz. În schimb, turiștii se minunează când văd că fațadele de pe centru ne cad în cap, iar municipalitatea cumpără mobilier stradal de zeci de mii de euro. O luăm pe rând – câteva motive pentru care cred că turiștii apreciază mai mult Aradul decât noi, arădenii.

Tur cu niște italieni, în ajun de crăciun. Cred că-n 2014 // aradfreetours.com
Tur cu niște italieni, în ajun de crăciun. Cred că-n 2014 // aradfreetours.com
De fațadă

Turul nostru basic –noi fiind Arad Free Tours pe care îl aleg aproape toți turiștii, începe în fața primăriei și se încheie tot acolo. Pe parcurs, trecem prin Bulevardul Revoluției (inevitabil), strada Goldiș, Piața Mare, Parcul Reconcilierii, Mețianu, Piața Avram Iancu, Bulevardul Dragalina și ne-ntoarcem în fața Palatului Administrativ. Pe întregul traseu, turiștii au ocazia să vadă cel mult zece clădiri ale căror fațade au fost restaurate – maxim două-trei restaurate corect. Oricât de puțin ai ști să citești un om, pe fața lor stă scrisă cu capitals dezamăgirea.

Dezamăgire pentru că văd clădiri precum Palatul Neumann, Palatul Hermann, Palatul Bohuș sau chiar Teatrul de Stat – ori mai ales Teatrul Vechi – de pe fațadele cărora (cele care mai au fațadă) cad ornamente. Unii întreabă ce înseamnă plăcuțele alb cu roșu pe care scrie „Atenție, cade tencuiala”, sau ce semnifică stencilurile cu jobenul acela cu ochi, că le văd în tot centrul orașului. E de prisos să le spun că prima este metoda proprietarilor de clădiri istorice de a „rezolva” problema fațadelor ce ne amenință zi de zi, iar cea de-a doua a fost un semnal de alarmă, ignorat însă de toată lumea. Cei mai mulți dintre turiști nu înțeleg cum un oraș care se laudă cu un excedent bugetar de atâtea milioane de euro nu poate să își îngrijească imaginea. Nici eu nu pot să înțeleg, uneori. În fine, cu nelămuriri și cu uimiri, turul continuă.

Joben prin 2013
Joben prin 2013
Din obiective istorice, în obiective isterice

Asta provoacă unele dintre punctele de pe traseu, la care ne oprim și despre care povestim – o mică isterie. O să dau doar două exemple de locuri despre care le povestim turiștilor și care „le scot peri albi”, oarecum, când se gândesc că astfel de lucruri care ar putea atrage o grămadă de turiști sunt lăsate de izbeliște. Nouă, arădenilor, puțin ne pasă. Unul este Palatul Bohuș. Prima clădire din Arad construită în stil Secession, prima cu fundație din beton armat, prima cu încălzire centrală, prima clădire cu spațiu proiectat special pentru un cinematograf, prima clădire din Arad cu lift. Liftul ăsta este una din atracțiile ce îi entuziasmează cel mai mult pe turiști. Stând acolo de peste o sută de ani, liftul din fier forjat, o adevărată operă de artă – zic eu, îi face pe mulți să se minuneze. Unii au spus că au mai văzut astfel de ascensoare doar în Istanbul. Nu știu, n-am fost. Ce îi frapează cel mai tare e faptul că în apartamentele Palatului Bohuș – o clădire ce se distruge fără ca noi să ne dăm seama, sau fără ca pe noi să ne intereseze – încă trăiesc oameni. În plus, mulți nu reușesc să înțeleagă de ce autoritățile locale nu fac nimic pentru a pune în valoare monumentul istoric și, mai ales, liftul acela mic, care acum o sută de ani era motiv de mândrie pentru familia baronului Bohuș, iar astăzi este spațiu de depozitare a deșeurilor pentru locatarii din bătrâna clădire.

O altă clădire care îi șochează de-a dreptul pe turiști este Teatrul Vechi. Nu tuturor le spunem despre clădirea acoperită cu pânză verde că e cel mai vechi teatru de piatră de pe teritoriul României. Le spunem celor care se arată interesați și de problemele orașului, nu doar de istoria frumoasă. Cei mai mulți se arată. Și din nou, apare uimirea. De ce primăria nu face nimic? De ce Ministerul Culturii nu e interesat de un astfel de monument? De ce arădenii nu sunt deranjați de faptul că primăria nu face nimic? Sunt întrebări pe care uneori mi le pun și eu, dar văzând ce se întâmplă în Arad de ani buni, nu mă obosesc să caut răspuns. Și cam asta le spun și lor.

Nici când trecem pe strada Goldiș și văd că se lucrează la un nou hotel în mijlocul ariei istorice protejate, turiștii nu înțeleg cum s-a primit autorizația de demolare pentru o clădire protejată. Le amintim ce țară au ales să viziteze și încep și ei să înțeleagă. La fel de mult cât înțelegem și noi.

curtea interioară a Casei Hirschl și a Teatrului Vechi
curtea interioară a Casei Hirschl și a Teatrului Vechi în 2016
„decât pe bancă, ce banal / alături de lucreția – / aș vrea un cec substanțial / la banca din… elveția” – Gheorghe Ungur

Nu în ultimul rând, poate chiar cea mai interesantă oprire de pe traseul tururilor noastre gratuie, este oprirea de cinci-zece minute de pe strada Mețianu. Îi lăsăm să se așeze pe bănci, să se facă mai comozi, să admire clădirile – de la distanță, ca să nu le cadă în cap bucăți de fațadă, să urmărească roiala de oameni ce se plimbă dintr-un capăt în celălalt al singurei pietonale din Arad. Și să fie atenți la buzunare, că nu suntem neapărat pe teritoriul nostru.

După ce s-au făcut comozi și au început să enjoy the moment, îi rugăm să ne spună cum li se par băncile, iar pe cei mai deschiși la minte îi punem să ne spună cam cât cred ei că ar merita o astfel bancă. Unii zic trei sau patru sute de euro. Alții, mai îndrăzneți, sar de cinci sute. Toți au aceeași reacție când află că, de fapt, noi am plătit puțin peste 8.500 de euro pentru un astfel de obiect de mobilier stradal. Turiștii greci ne-au spus că s-au mai întâmplat minuni ca asta și pe la ei. Alții, însă, se uită la noi ușor speriați și ne spun, cât mai subtil, că suntem proști dacă răbdăm așa ceva. 90% dintre ei își fac poze cu băncile și coșurile de gunoi, iar noi îi înțelegem.

Băncile de lux de pe Mețianu, în 2014 // glsa.ro
Băncile de lux de pe Mețianu, în 2014 // glsa.ro

Ei bine, dragi turiști veniți din Germania, Austria, Spania, Franța, Italia, SUA, Canada, Brazilia, sau de pe unde ați mai venit, nu pot decât să vă dau dreptate, chiar dacă poate n-ați spus-o…sau nu atât de direct – suntem proști, pentru că răbdăm așa ceva. Și suntem proști pentru că ne iubim orașul mai puțin decât ni-l iubiți voi, cei care l-ați văzut în treacăt și probabil nu-l veți mai vedea vreodată. Ne vedem în primăvară, la un nou sezon de hoinăreli prin orașul ce se transformă încet în umbra orașului ce va fi fost.

 cover-booking3

Lasă un răspuns