Piața vie. Elucubrație sau – cel mult – fantezie

Sunt în casa evreului iubitor de teatru și, uitându-mă pe fereastră, văd trista piață Avram Iancu. Vă avertizez, este foarte posibl ca în rândurile ce urmează să mă repet, să repet ideile din alte articole, dar simt oarecum nevoia să o fac. Și încă ceva trebuie să vă spun – situația inimaginabilă pe care am s-o povestesc aici s-ar putea să vi se pară o elucubrație. Sau dacă nu vi se pare o aberație, probabil o să vă-ntristați dându-vă seama că va rămâne doar la stadiul de situație inimaginabilă. Și – fără să vreau să fiu rău față de cineva (că n-are rost, mi-am dat seama de asta) – vă spun că va rămâne doar la stadiul de situație inimaginabilă nu din vreun motiv bine întemeiat, ci din simplul motiv că suntem în Arad. În Aradul de astăzi.

13689392_1409112272438763_892851424_n

Așa, să-mi reiau gândul. Sunt în casa evreului ce-a iubit teatrul mai mult decât orice alt arădean ce i-a urmat, în casa lui Hirschl, iar de partea cealaltă a peretelui se vede Piața Avram Iancu. Un ansamblu arhitectural pe care multe orășele de provincie cum e Aradul le-ar dori. Clădiri în stil baroc, neorenascentist, art nouveau, în culori cândva vii. Tocmai asta este problema. Piața, cândva vie este astăzi una tristă – și nu doar tristă, ci întristantă. Cel mai probabil termenul ăsta nu există, dar asta-mi vine acum în minte. Aradul, astăzi, atât economic – dar n-o să mă ocup de problema asta acum, nu sunt avizat s-o fac – cât și vizual, este neprimitor. E un oraș în care nu vrei să vii, ci din care vrei să pleci. Un oraș lipsit de viață. Se încearcă, totuși, prin diferite evenimente, să se învie. Evenimentele astea – cele reușite, nu toate – sunt un fel de defibrilatoare culturale ale orașului.

În ultimii ani, orașele care te fac să vrei să le vizitezi sau – de ce nu – chiar ăs te stabilești în ele sunt tot mai multe. O să dau exemplele din vecini, Oradea și Timișoara – nu merg atât de departe pe cât merg unii, să dau exemplu Clujul. Timișoara, de-a lungul anilor a fost, incontestabil (chiar dacă nu mă prea lasă sufletul să spun asta, mai ales acum, când port tricou UT-ist) cu cel puțin o clasă peste Arad. Oradea, însă, nu. Oradea s-a ridicat în ultimii ani. A devenit un oraș mai prietenos și cu oamenii, nu doar cu mașinile. Vezi aici ce și cum. Și cred cu tărie că despre asta ar trebui să fie vorba și în Arad.

13689670_1409112242438766_1808348923_nÎncepusem să zic despre Piața Avram Iancu, colecția asta de clădiri frumoase care, restaurate, ar putea atrage turiști din această zonă a Europei, ca loc de evenimente – părerea mea, referindu-mă aici la locuitorii orașelor vecine românești, maghiare sau sârbești. Situația asta, însă, persistă în întreaga zonă centrală a Aradului – clădiri neîngrijite, trotuare periculoase, mobilier stradal învechit sau supra(so)licitat.

Ok, acum haideți să ne imaginăm inimaginabilul. Din păcate e nevoie de o imaginație bogată, pentru un oraș sărac, cum e Aradul. Sărac din punct de vedere al spațiului urban viu, pe care vreau să vă propun să vi-l imaginați în continuare, că din alte puncte de vedere, Aradul nu-i chiar atât de sărac precum poate că pare. Să revin la spațiul urban viu, că prea am obiceiul să deviez de la subiect. Așadar, Aradul – spațiu urban viu; studiu de caz Piața Avram Iancu. Ce pompos sună! Dar nu-i un studiu de urbanism sau mai știu eu ce, ci un exercițiu de imaginație pentru cei care încă au răbdare să-mi citească aberațiile.

Piața Avram Iancu. Anul…probabil îndepărtat față de cel curent. Acum e spațiu pietonal, traficul rutier fiind redirecționat pe alte căi, mult mai puțin deranjante pentru oamenii vii. Avem piața la dispoziție. Asfaltul ce pavează piața – da, asfalt, nu granit, nu marmură – e călcat doar de picior de om, iar băncile și liniștea de la mijlocul zilei ne dau voie nouă, bookwormșilor, să pierdem câte o oră, două, zilnic, citind aici, în noul suflet al orașului. Spațiul deschis, cu oazele de verdeață și statuile de dimensiunea unui om fac piața prietenoasă; e o plăcere să te oprești pe aici din drumul tău, să îți tragi sufletul sau să urmărești ce se mai întâmplă. Dacă ai norocul să fie vară și să fie joi, o să nimerești în fața concertului săptămânal ce se întâmplă aici. Săptămâna asta este jazz, ești un norocos! 11002687_10153152294307495_3737358383337532617_o

Căldura pe care-o emană locul – nu cea fizică, ci (chiar dacă sună poate prea religios) spirituală – te fac să te simți ca acasă. Da, greu de imaginat ca o stradă sau o piață din Arad să te facă să te simți ca acasă. Tipul care vine în fiecare zi și cântă la acordeon melodii de parc-ar fi într-o piațetă din Montparnasse constituie fondul sonor perfect în serile fără concert sau teatru din piață, înlocuind vechiul zgomot pe care-l făceau mașinile acum câțiva ani. Statuia lui Kafka, ce stă cu privirea ațintită spre balconul clădirii de pe colț, în așteptarea vestitei sale amante e azi atracție turistică, deși la început stârnise priviri „oacheșe”.

Dat fiind faptul că-i zi de weekend, n-avem altceva de făcut decât să-i așteptăm pe actorii Clasicului să urce pe „scenă” și să ne încânte. Chiar dacă n-am reușit să fim capitală culturală europeană în 2021, pas cu pas am reușit să devenim capitala culturală a vestului țării.

13713271_1409112245772099_2060299194_nIar acum haideți să revenim cu picioarele pe pământ. Mă întristez prea tare încercând să descriu piața pe care mi-o doresc. Îmi mai iau o bere, ca să nu se vadă că plec supărat. Ce-am aberat eu în paragrafele anterioare rămâne o vedenie născocită de mintea mea bolnavă. Între timp, Aradul e același pe care îl cunoaștem bine, orașul în care patrimoniul construit devine încetul cu încetul patrimoniu dărâmat. Toate acestea, în timp ce la zilele orașului de anul ăsta, în „funcția” de cetățean de onoare al urbei vor fi nominalizați câțiva cetățeni de oroare.

Probabil „…va urma”

Lasă un răspuns