Santana – colonizarea si emigrarea svabilor

Scurt istoric al colonizării șvabilor în Banat

Ideea colonizării germane a acestor părți a apărut în 1716, după ce zonele au fost cucerite de Imperiul Habsburgic. În luna octombrie a acestui an, prințul Eugeniu de Savoya îi propune împăratului Carol al VI-lea organizarea Banatului în așa fel încât Casei Imperiale să îi fie folositoare aceste meleaguri, deschizând astfel calea pentru colonizare.

Primul val de colonizări, cunoscut în istorie și sub denumirea de „Colonizarea Caroliniană” s-a desfășurat în perioada 1718-1740. Atunci au fost aduși în Banat în jur de 40.000 de coloniști germani, mare parte a acestora murind de malarie sau de alte boli în primele luni de la sosire. Ulterior, creșterea populației Banatului s-a realizat doar prin imigrare, ajungând la un moment dat ca ponderea germanilor să ajungă la 50% din întreaga populație. Începută fiind colonizarea Banatului, s-a început și reorganizarea așezărilor deja existente și construirea de noi sate, specifice Imperiului (străzi drepte și bine sistematizate, având în centru biserica), Banatul devenind astfel o rețea ordonată și bine organizată.

Aldoilea val, cunoscut sub denumirea de „Colonizarea Tereziană”, s-a desfășurat între 1744-1772, sosind atunci peste 70.000 de coloniști. Cel de-al treilea val și ultimul, cunoscut sub numele de „Colonizarea Iosefină”, s-a desfășurat între 1782-1787, aducând în Banat aproximativ 60.000 de coloniști. Dacă primii colonișști au găsit în Banat un ținut mlăștinos, nu foarte populat, și s-au lovit de epidemii, foamete și febră, după un efort colosal, cu multe obstacole și numeroase pierderi omenești, recultivarea regiunii s-a încheiat cu succes după câteva generații. Șvabii au cuprins tot acest efort dus de primele generații într-o zicală: „Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâniea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Unele lucrări de sistematizare a cursurilor de ape din aceste zone și hărnicia germanilor veniți aici, au făcut ca în secolul XIX, aceste zone să devină grânarul Impreiului.

Colonizarea șvabilor în Sântana

În Sântana, localitate aflată aproape de granița Banatului cu regiunea Crișana, cel mai apropiat punct al Mureșului aflându-se la aproximativ 23 km distanță, primii coloniști germani au ajuns în jurul anului 1736, și anume șase familii, aduse din regiunea Kreichgau, de către baronul Jakob Bibich, convertit el însuși la Catolicism. La acea vreme, coloniștii s-au așezat în Comlăuș, ulterior, după sosirea în anul 1742 a altor 29 de familii de coloniști, constituindu-se și localitatea care a purtat numele de Sanktanna. Doi ani mai târziu au sosit și ultimii coloniști în Sântana, numărând 17 familii.

În anul 1754, Jakob Bibich moare, fiindu-i pus sechestru pe avere. Comitele Gheorghe Fekete încearcă să răscumpere pentru sine averea, însă văduva lui Bibich reuşeşte să prelungească cedarea averii. După ce Margareta Bibich recapătă averea familiei, aceasta începe să doneze sume tot mai mari, construindu-se astfel în Sântana clădirea gimnaziului, după planurile arhitectului Andreas Poller (1772) și a clădirii convictului (1788), clădire care până astăzi a rămas în proprietatea comunității germane din Sântana (acum adăpostește căminul de bătrâni).

La ordinul împărătesei Maria Tereza, în 1760 se începe ținerea evidenței în ambele localități – Sanktanna Germanici (173 de familii) și Sanktanna Valachicum (60 de familii), fapt ce confirmă dezvoltarea rapidă a noii localități. Numărul locuitorilor atingea la acea vreme numărul de 2.500 de persoane, însă mai târziu, la începutul secolului XIX, conform unui manuscris al lui Fabian Gabor, numărul locuitorilor din cele două localități ajunsese la aproape 5.000 de persoane. Dezvoltarea rapidă a localității se observă și prin faptul că în anul 1748, în localitate era sfințită prima biserică a coloniștilor, în prezența episcopului Nikolaus Stanislavich. Prima familie înscrisă în analele bisericii catolice din Sântana a fost familia Silbereis, nume ce se mai întâlnește și astăzi în rândul sântănenilor de etnie germană.

Evenimente care au pus la grea încercare existența etniei în Sântana

Etnicii germani au reușit în decurs de câteva generații să își organizeze o comunitate unită și înfloritoare, însă existența acesteia a fost pe cale să fie isprăvită de nenumărate ori. Primul incident care ar fi putut duce la dispariția populației germane din Sântana s-a petrecut în anul 1791, atunci când localitatea a fost mistuită de flăcări. Cu ajutor din partea imperiului și cu hărnicia locuitorilor, însă, casele au fost refăcute și într-un timp scurt, viața a revenit la normal. Acesta nu avea să fie singurul eveniment care a constituit o dificultate în continuarea vieții sântănenilor. În anul 1858, localitatea a ars a doua oară, focul pornind – spun documentele vremii – din casa lui Anton Emeneth, datorându-se unturii folosită pentru prepararea mâncării, care a luat foc într-o clipă de neatenție. Datorită acestei legende, zona în care se afla casa acestui Anton Emeneth este cunoscută de către șvabii sântăneni ca fiind cartierul Schmeltz.

Cel de-al doilea incendiu, din anul 1858, a avut proporții mai mari decât primul, mare parte a localității fiind rasă de pe fața pământului. Dacă înainte de incendiu, în Sântana existau aproximativ 600 de locuințe, iar în Comlăuș în jur de 650, după incendiu, numărul acestora s-a redus la 150 în Sântana și 70 în Comlăuș. Comuniteatea germană a reușit, însă, pentru a doua oară, să se repună pe picioare destul de repede, în 1886 constituindu-se la Sântana „Bauenverein”, prima asociație lucrativă a agricultorilor șvabi din Banat.

Deportările în URSS și întoarcerea în Vaterland

Primii șvabi au plecat din Sântana în anul 1896, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii, fiind urmați până în anul 1916 de aproximativ 350 de persoane. Această acțiune a fost una mai puțin semnificativă, numărul locuitorilor nefiind puternic afectat de plecarea celor 350 de persoane. Primul eveniment istoric ce a făcut ca populația germană și implicit numărul de locuitori ai localității să scadă a fost cel de-al doilea război mondial.

Teroarea deportărilor a început în Sântana la data de 16 ianuarie 1945, cu o zi înainte, localitatea fiind încercuită de armată. Toți bărbații cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 au fost încarcerați și adunați în clădirea gimnaziului din localitate. Conform datelor istorice, la scurt timp după ce în jur de 1000 de persoane au fost adunate, aceștia au fost încolonați și duși sub pază la gară, de unde au fost trimiși, în vagoane folosite pentru transportul animalelor, către URSS.

După 19 zile de mers pe calea ferată, deportații au ajuns la Krivoi-Rog, acolo unde majoritatea șvabilor sântăneni și-au găsit sfârșitul ori și-au continuat viața după război. Transportul care a plecat la mijlocul lunii ianuarie 1945 a fost, însă, doar primul. Au mai urmat două, numărul deportaților fiind mult mai redus decât în primul. Cei deportați în al doilea transport au ajuns în lagărele de la Marganet și Dnepropetrovsk, iar cei din cel de-al treilea transport au ajuns în munții Ural, unde au fost folosiți ca muncitori în minele de cărbune.

Odată cu scăderea numărului nemților, autoritățile românești instaurate după cel de-al doilea război mondial au început colonizarea localității cu populație românească, din județele vecine (moți din Alba, Bihor și Hunedoara). În anii ce au urmat războiului, peste 700 de persoane au fost atrase la Sântana cu ajutorul propagandei comuniste.

Înainte de căderea comunismului, șvabii așteptau, în unele cazuri, mai mult de zece ani pentru a obține o viză de plecare definitivă în Germania, iar de cele mai multe ori, când unii dintre ei dobândeau dreptul de a-și vizita rudele sau prietenii, se găseau puși în fața dilemei de a rămâne în țara pe care cei din România o visau, departe de familie și de grupul etnic sau de a se întoarce pe meleagurile pe care au copilărit.

În anii 70, numărul șvabilor care au dorit să emigreze a crescut, acest lucru ducând la scăderea populației localității. Autoritățile comuniste nu au putut permite așa ceva, iar în vederea creșterii populației, aceștia au adus noi coloniști români. Dacă primii români colonizați aici, sosiți din Țara Moților, erau harnici și dormici de muncă, cei veniți mai târziu, din zonele Moldovei, erau caracterizați ca fiind pierde-vară și gospodari îndoielnici.

Atunci, în anii 70, opțiunea șvabilor a devenit una clară, plecarea în Germania fiind o dorință de pretutindeni printre ei. Până în 1989, peste 3000 de șvabi sântăneni au părăsit localitatea natală pentru a începe o nouă viață, dincolo de barierele impuse de comunism. După 1989, atracția unei lumi interzise vreme de jumătate de secol, i-a făcut pe cei mai mulți șvabi din Sântana să plece în Germania.

Șvabii sântăneni nu și-au uitat rădăcinile

Dacă această comunitate care cândva număra peste 8000 de suflete acum abia depășește pragul de 300 de persoane, prezența nemților se face încă simțită în rândul sântănenilor. În anul 1981, nemții plecați din Sântana au înființat organizația HOG Sanktanna (Heimatortsgemeinschaft Sanktanna), organizație prin intermediul căreia, de-a lungul vremii, șvabii sântăneni aflați în Vaterland i-au ajutat pe cei rămași aici.

HOG Sanktanna (și nu numai) ajută și la păstrarea tradițiilor nemțești în Sântana. Prima sărbătoare șvăbească din an este Fasching-ul, un bal mascat organizat în ziua de dinainte de începerea postului paștelui. Păstrarea acestei tradiții este susținută de către șvabii sântăneni stabiliți în Nûrnberg, iar în Bõblingen, membrii comunității sântănene se întâlnesc anual pentru a sărbători și ei Fasching-ul.

Interesul ridicat al șvabilor plecați față de localitatea de baștină, dar și buna înțelegere dintre cei plecați și cei rămași aici, au făcut ca Sântana să fie singura localitate din România în care încă se sărbătorește Maibaumfest – sărbătoarea pomului de Mai – o sărbătoare care vestește venirea primăverii. Această sărbătoare a fost reînviată în anii 90 de către șvabii sântăneni stabiliți în orașul Ingolstadt. Sărbătoarea reprezintă motiv de sărbătoare pentru toți locuitorii orașului, nu doar pentru etnicii germani, devenind deja un obicei ca în ultima duminică a lunii mai, sântănenii să meargă la „Maipom”.

De departe cea mai importantă sărbătoare a șvabilor sântăneni este Kirchweih-ul. Evenimentul reprezintă hramul bisericii catolice din localitate și poate fi asemănat cu ruga bănățeană. Șvabii sântăneni au început sărbătorirea kirchweih-ului în care a fost sfințită biserica din localitate, în anul 1868, iar de atunci și până în jurul anului 1938, Kirchweih-ul a fost sărbătorit anual. În 1956 s-a reluat tradiția, păstrându-se până astăzi. Ediția jubiliară din anul 1968 a fost, probabil, cel mai de seamă eveniment din istoria recentă a șvabilor sântăneni. Atunci, la împlinirea a un secol de la sfințirea bisericii Sfânta Ana, s-au îmbrăcat în port popular german, o sută de perechi de dansatori.

Dacă până acum aproape un deceniu, la Kirchweih-ul sântănean cânta fanfara din Recaș, în ultimii ani, fanfarele care au asigurat muzica pentru dansatorii sântăneni au fost fanfare venite din Germania, ale căror membrii sunt la origine sântăneni. Recent, cu ajutorul Asociației Valores, asociație a șvabilor sântăneni constituită în orașul german Neumarkt, s-a înființat o fanfară a orașului, fanfară ce dorește să ducă mai departe tradiția pe care localitatea Sântana o are în acest domeniu (vezi fanfara lui Lambert Steiner, sântănean, cu care a concertat în întreaga Europă, iar mai târziu în Statele Unite ale Americii şi Africa de Sud). O lista cu cei ce au donat instrumente muzicale noii fanfare putem găsi pe site-ul Asociației Valores (aici).

De asemenea, șvabii sântăneni sunt uniți și peste hotare, organizând periodic diverse evenimente culturale care îi adună laolaltă. Un exemplu este Antonitreffen, organizat de către sântănenii stabiliți în Freiburg și ajuns la cea de-a 27-a ediție. Un alt eveniment organizat în Germania de către șvabii sântăneni este întâlnirea acestora, numită Heimattreffen, organizată în anii impari, începând cu anul 1981. Evenimentul ajuns la a 17-a ediție adună de fiecare dată peste o mie de sântăneni plecați din localitatea de baștină, dar și sântăneni care au ales să rămână aici pentru a duce mai departe tradițiile.

Sântana – exemplu pozitiv

este, dacă se poate spune așa, un caz fericit. Chiar dacă șvabii colonizați aici au fost deportați în URSS sau au ales să plece de pe meleagurile natale, aceștia nu au uitat locurile în care le sunt rădăcinile. Deși în Sântana, numărul locuitorilor de etnie germană cu greu atinge pragul de 300 de persoane, miile de nemți stabiliți peste hotare se întorc cu drag în fiecare an pentru a revedea locurile în care au copilărit.

Sântana este, din acest punct de vedere, un exemplu pozitiv al celor care nu își uită trecutul, a legăturilor dintre trecut, prezent și viitor, adică dintre cei plecați, pentru care Sântana reprezintă trecutul, cei rămași aici, pentru care Sântana reprezintă prezentul și urmașii tuturor șvabilor sântăneni, care învață să ducă mai departe tradiția, asigurând un viitor comunității.

donate


Bibliografie

  • ROMAN, Dan, Sântana cu Î din I, cu  din A, Fundația „Moise Nicoară”, 2008
  • Date recensământ 2002
  • Date recensământ 2012
  • www.sanktanna.net – Portal de prezentare HOG Sanktanna
  • www.primariasantana.ro – Site-ul oficial al Primăriei Orașului Sântana

One Reply to “Santana – colonizarea si emigrarea svabilor”

  1. […] Articolul este disponibil la noua adresă – Blogaradean.ro […]

Nu se adaugă comentarii.