Ştefan Cicio Pop, corifeu al Marii Uniri

Până în anul 1891, numele lui Cicio Pop nu s-a legat în vreun fel de urbea de pe Mureş. Născut la 10 aprilie 1865 în localitatea Şigău din judeţul Someş, acesta, fiind orfan de mic, a crescut la Gherla, în grija unchiului său Vasile Pop. În acest oraş a urmat şcoala primară, urmând să plece la Sibiu pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. După finalizarea acestor studii, viitorul om politic, jurist, membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar mai târziu Partidul Naţional Ţărănesc, a plecat pentru studiile universitare la Viena şi Budapesta. În 1891, după ce obţine doctoratul în ştiinţe juridice, se stabileşte la Arad, aici practicând avocatura. Acesta intră încă de la aşezarea sa la Arad în Partidul Naţional Român din Transilvania, între 1892-1894 distingându-se în cadrul mişcării memorandiste, alături de alţi fruntaşi şi publicişti romândi, numărându-se şi între avocaţii ce i-au apărat pe românii inculpaţi de către autorităţi în negreptul proces al memorandiştilor, de la Cluj. În 1894 Pop e convocat la Haga la congresul uniunii interparlamentare, iar cel ce primeşte mandatul liderilor români, întemniţaţi în mare număr, este el.

Susţine cauza românilor, cu deosebită strălucire, acest lucru făcând ca şi în anul 1905, când Uniunea Interparlamentară se întruneşte la Bruxelles, să fie delegat tot dânsul. În 1907, se oferă să apere gratuit pe cei 45 de ţărani şi doi conducători ai răscoalei de la Şepreuş. A fost un susţinător înrăit al cauzei ţăranilor din Arad. La 30 de ani şi-a făcut şi mai remarcată prezenţa în viaţa politică, fiind ales deputat reprezentant al naţiunii române în Dieta ungară. În anul 1905, având 40 de ani, Pop este ales deputat de Şiria pentru Parlamentul de la Budapesta, încercând din această poziţie să facă mai cunoscute drepturile naţionale ale fraţilor săi ardeleni. Un an mai târziu, pe 24 septembrie 1906, acesta este condamnat de către autorităţile maghiare de la Cluj la trei luni de temniţă şi o amendă de 800 coroane pentru câteva articole din ziarul „Libertatea”, articole ce contraveneau politicii austro-ungare privind naţiunea română din Ardeal.

În anul 1915 îşi riscă propria soartă pentru a le arăta magnaţilor, inumanul tratament aplicat celor peste 11.000 de sârbi închişi în cetatea Aradului, 40-50 dintre aceştia murind zilnic. După ce în anul 1917, guvernul de la Tisza este schimbat, acesta va cere în parlamentul maghiar „ca suferinţele nemărginite şi asuprirea politică la care românii au fost expuşi până acum să ia odată sfârşit”.

Pe 31 octombrie 1918, participă la formarea Consiliului Naţional Român Central, din 6 socialiști români și 6 reprezentanți ai Partidului Național Român, începând cu luna noiembrie a aceluiaşi an, casa lui fiind sediul acestui consiliu. Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările acestui for unionist, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat. În primele guverne de după Marea Unire, este numit ministru de stat pentru Transilvania, iar la alegerile din noiembrie 1919 accede în Parlamentul votului universal. Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru în funcţie, Alexandru Vaida-Voevod, a plecat în străinătate pentru a obţine recunoaşterea actelor legislative ce consfinţeau Marea Unire. În aceste condiţii, el nu şi-a mai putut exercita sarcinile ce îi reveneau, iar în locul său este ales ad-interim la preşedinţia Consiliului de miniştri Ştefan Cicio Pop. Acest cabinet a guvernat doar până în 12 martie 1920, căci influenţa liberalului Ion I. C. Brătianu asupra regelui Ferdinand I a determinat formarea unui nou guvern condus de eroul general Alexandru Averescu.

După istorica fuziune a Partidului Naţional Român din Transilvania, prezidat de Iuliu Maniu cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, prezidat de Ion Mihalache, fuziune ce a avut loc la 10 octombrie 1926, Pop devine vicepreşedinte, fiind un membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc. Din poziţia aceasta, Cicio Pop este ales de două ori în funcţia de Preşedinte al Adunării Deputaţilor, cele două mandate desfăşurându-se între 23 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 respectiv 10 august 1932 – 18 noiembrie 1933.

În urma unei grele şi lungi suferinţe, acesta se stinge la 16 februarie 1934, fiind înmormântat la Arad, în cavoul familiei Cicio Pop din cimitirul Eternitatea. Înmormântarea a fost o adevărată manifestare pe plan naţional, aducându-i la Arad pe cei mai de seamă oameni politici ai vremii, dar mai ales o mulţime de ţărani, în frunte cu cei Şirieni. Deoarece, ca o expresie s-a ferit de regionalispe, acesta a spus: „…de va fi să vorbească la groapă vreun ministru, să vină un ministru din regat”, cel ce a luat cuvântul a fost prim-ministrul din 1934, Gheorghe Tătărescu, al cărui expozeu se poate spune că a fost un elogiu adus celui dispărut.

 
Bibliografie

NEAGOE, Stelian – Oameni politici români, Bucureşti, 2007,

COROAMĂ, Radu – Ştefan Cicio-Pop (1895-1934), şi făuritori ai unităţii şi independenţei naţionale, Bucureşti, 1983

ROZ, Alexandru – Arădenii-coriei ai Marii Uniri. Editura Mirton Timişoara, Arad, 1995

ROŞUŢ, Nicolae – Ştefan Cicio-Pop – militant pentru drepturile sociale şi naţionale, luptător pentru unire, în „Ziridava”, nr.XI 1978