#T4T. Au trecut trei zile…

Ca niciodată, trenul (CFR, nu CFH!!!) a ajuns la timp. Mai mult decât atât, a ajuns cu vreo 5 minute mai devreme de ora plecării (07:09) în stația din Sântana. Am urcat în el și din nou, ca niciodată sau așa cum doar în povești se mai poate întâmpla, am găsit și compartiment nepopulat. Oroare, însă, povestea nu a durat foarte mult – geamul compartimentului pe care am pus stăpânire nu se închidea. Și-afară a început să plouă. Până în Aradu Nou a fost ok, însă după ce-am trecut de Valea Viilor, moleculele de H2O s-au înmulțit inimaginabil de repede, așa că scaunele de lângă vestita fereastră s-au fleoșcăit. A urcat pe la Vinga un nene în compartiment și m-a rugat să închid geamul. După ce i-am explicat mai mult prin limbajul corpului decât prin cel verbal (nu prea auzea, stimatul) că nu se închide, a menționat câțiva sfinți și s-a mutat în alt compartiment. Am comis și o ilegalitate până la Timișoara, că nu mă puteam abține: am fumat în tren – iertat fie-mi păcatul de Preamăritul Director al CFR-ului.

În fine, am ajuns în gara din Timișoara, pe care între timp am ajuns să o cunosc destul de bine, pentru c-am fost nevoit să aștept cam jumătate de oră până a venit cineva după mine (nu m-a deranjat asta, voiam doar s-o tachinez pe Raluca, voluntara care „s-a ocupat” de mine). Am ajuns la internat, după o scurtă plimbare cu tramvaiul timișorean (cu durere în suflet – mai civilizat decât cel arădean). Cameră n-am avut până pe la ora unu și jumătate, că cei care aveau un pat liber în odaia lor l-au ocupat cu altcineva. Dar nici asta nu m-a deranjat. Într-un final, după alte două plimbări, mi-am luat în primire și eu camera. Numărul 301, etajul 3. Mama mă-sii, etajul trei!!! Coleg am aflat că o să-mi fie un tip din Lugoj, care va sta doar trei zile (din nou numărul fatidic 3, atenție!), după care urma să am șase paturi doar pentru mine. Nu fugi de singurătate, că te prinde din urmă. Sunt pus pe filozofii, iertați-mă.

Camera din Internatul Colegiului Tehnic „Henri Coandă” Timișoara, căci acesta urma să-mi fie hotel pentru următoarele trei săptămâni, avea doar o priză, lângă ușă. Erau în plan câte două lângă fiecare pat, cei de la etajul 1 aveau deja, însă la noi erau doar în faza de proiect ușor demarat. Adică erau deja montate carcasele pe pereți, însă prize și cablu de legătură iok. De pe la două am dormit. Să fi fost o oră de somn, după care m-a trezit colegul de cameră, că încuiasem ușa și-am dormit bine, n-am auzit bătăile. După ce-am aflat că prelungitoare nu-s, cu gândul de a evita power short-out-ul laptopului meu de toate zilele, am dat să mut masa din fața geamului, în vecinătatea ușii. Și singur fiind în cameră, m-am apucat singur de toată tărășenia. Și uite așa s-a vărsat ber…ceai de hamei pe masă. Nu-i nimic, două straturi de „haine”, așa c-am rezolvat problema (în dulap).

După ce-am traversat centrul orașului înot (că ploua al dracului de tare…) cu scopul de a ajunge la deschiderea festului, care urma să se desfășoare în Casa de Cultură a Studenților. Am încercat și cu tramvaiul. După călătoria/călătoriile cu tramul, am concluzionat că timișorenii nu-și cunosc orașul (or fi fost mehedințeni ăia pe care i-am întrebat). Nu de alta, dar în prima stație mi s-a spus că am nevoie de un 15 sau un 16 pentru a ajunge la destinație. După două stații de mers cu 15-le, mi-a zis o tanti că de fapt 1 sau 2-ul merg înspre CCS. Așa c-am urcat în 1. Și-am mers alte două stații, până m-a lămurit cineva: o luasem în direcția greșită. Aș zice futu-i, dar nu vreau să vorbesc urât pe blog…

În fine, am ajuns într-un final la deschidere. De fapt am mai prins exact cuvintele „Declar deschisă cea de-a 17-a ediție a Festivalului de Teatru T4T și cea de-a 9-a ediție a Festivalului ManyFest”. Nu știu cine-a spus asta, dar cam atât am mai „prins” din deschidere. Au urmat cei de la Auăleau, cu piesa Ferma Animalelor. Mi-a plăcut. Am fost entuziasmat. Pe bune! Cam atât s-a întâmplat în prima zi. Am ajuns la cămin nu mai știu pe la ce oră și m-am pus să dorm. În orice caz, era devreme, că-s băiat cuminte, știm toți asta. Bine, un detaliu care cred că nu-i așa important e c-am dormit cam o oră și-apoi am mers în D’arc și-am stat până pe la….să fi fost vreo patru când am ajuns în cămin!? Dar n-am băut NIMIC! (în caz că-mi citește mama blogul).

Și totuși, am reușit să mă trezesc la ora șapte și-un pic (și 45, adică), ca să merg la micul dejun. Urma să merg la unul dintre atelierele speciale, să văd ce minunății se întâmplă pe-acolo. Doar că m-am întors în cămin și-am dormit până pe la 12 (ce parazit!). După-masă, însă, mi-am adunat forțele (hahha…) și-am intrat în sala în care se ținea atelierul de improvizație. Auzisem că cineva a adormit în prima jumătate, așa că m-am gândit că-i locul perfect pentru mine. Dar entuziasmul cu care Camelia Pintilie, cea care conducea workshop-ul, mi-a spus că mă primește să parazitez o jumate de zi alături de ei, m-a făcut să mă trezesc (puțin).

Azi (a 3-a zi, adică), am fost la atelierul de regie, unde Traian Șoimu m-a primit și m-a și „integrat” în încălzirea lor. Ceea ce-a fost cute 🙂 M-am ales și cu un text fain (Aniversarea, scris de un francez cu nume complicat pe care nu mi-l amintesc și pe care oricum n-aș fi știut să-l scriu corect sau să-l pronunț), pe care-a spus că mi-l trimite pe mail.

„Mi s-a șoptit se urlă în ureche” să spun că mâncarea e bună. Și chiar e, adică încă n-am ajuns să-mi comand mâncare, deci nu-i rău. M-am abținut doar în seara asta, că era mămăligă cu brânză (asta ca să le ajungă moldovenilor). Pe la șapte jumate trebuia s-ajungem toți în Teatrul German, pentru Hotel PM. Am fost antisocial pe drum (ce surpriză! Nu se aștepta nimeni…). Oamenii din Teatrul German îmi sunt dragi, așa că n-am să vă spun cum mi s-a părut piesa :). În fine, m-am bucurat maxim s-o văd pe Isolde Cobeț după vreo 2-3 ani. Și pe Radu Vulpe, Horia Săvescu și pe Diana Török.

În momentul ăsta sunt în Papi, c-aici am găsit priză și wii-fi pentru laptop. Beau o bere (da’ să nu-i spuneți lu’ mama) și fumez o țigară (asta să nu-I ziceți lu’ tata). E chill.

Revin zilele viitoare :).

Mi moramo u Jugoslaviji, naprimjer pokazati da ne može biti manjine i većine. Socijalizam manjinu i većinu odbacuje. On traži ravnopravnost između manjine i većine, a onda nema ni većine ni manjine, nego ima samo jedan narod, proizvođač, radni čovjek, socijalistički čovjek. Am lăsat aici citatul ăsta din Tito pentru că știu că nu o să citească nimeni până aici, așa că pot să scriu orice vreau :3.

Ps. Pozele-s luate de pe Facebook.