Teatrul românesc și cinematografia în Aradul interbelic

TEATRUL

În Arad, datorită interesului manifestat de populație legat de reprezentațiile unor trupe ambulante, s-a decis în anul 1817 construirea unui teatru de piatră. Inițiativa și finanțarea proiectului au fost ale lui Iacob Hirschl, comerciant evreu îndrăgostit de cultură. Abia la sfârșitul lunii febrarie a lui 1818 s-a jucat pe scena Teatrului Hirschl prima piesă de teatru în limba română, aceasta fiind pregătită de elevii Preparandiei arădene.

Mult timp chiar și după inaugurarea noului teatru orășenesc, în 1874, în Arad nu a existat trupă de teatru românesc, trupa teatrului fiind cea maghiară, iar singurele spectacole românești fiind cele susținute de trupele de teatru ambulant sau trupele teatrelor românești aflate în turneu. Astfel ajung la Arad, printre altele, trupele teatrelor bucureștene. Printre acestea se numără Teatrul Național, Teatrul de Revistă, Teatrul I.L.Caragiale, cu aceste teatre ajungând pe scena arădeană actori precum Maria Filotti, Constantin Nottara, Constantin Tănase, George Vraca sau Elvira Godeanu.

Încurajați de Vasile Goldiș, care periodic aborda în ziarul Românul subiectul importanței teatrului românesc în regiune, tinerii arădeni pasionați de teatru s-au organizat în trupe de actori amatori și au reprezentat piese românești în casele culturale. Cele mai memorabile au fost cele de pe scena Casei Naționale din Pârneava, acolo jucând trupe de la Preparandie, Reuniunea învățătorilor, Societatea meseriașilor „Progresul” și mai multe asociații de femei. Desigur, nu doar în municipiu setea de teatru și de cultură era puternică, ci și în județ, în localități precum Pecica, Beliu sau Ineu.

Același Goldiș pune bazele în 1912 Societății pentru crearea unui fond de teatru român, care avea ca scop promovarea culturii și valorilor românești prin intermediul teatrului, societate care însă a dispărut odată cu începerea războiului. După Marea Unire, în ajutorul trupelor românești a venit și conducerea orașului, care le punea acestora la dispoziție sălile de spectacol în mod gratuit, singura cerere a acestora fiind ca trupa românească să se afle cel puțin la același nivel cu cea maghiară din localitate. De asemenea, tot municipalitatea se ocupa și de cazarea și masa actorilor veniți să joace la Arad. La doi ani după unire, în 1920, sosește în oraș trupa condusă de Iancu Brezeanu și Vasile Toneanu, de la Naționalul din București, care în 19 și 20 ianuarie pune aici în scenă piesa Hamlet, iar în 27 și 28, sosește în urbe trupa lui Petre Sturza. În același an sosesc tot de la Naționalul Bucureștean trupele conduse de Aristid Demetriad și Mărioara Voiculescu.

În 1921, accentul s-a pus pe zona rurală a județului Arad, fiind organizate „șezători artistice și muzicale” la Pâncota, Șiria, Cuvin, Ghioroc, Covăsânț, Pecica, Miniș și Sâmbăteni, însă cea mai de seamă reprezentație din acest turneu a fost cea de la Radna, unde trupa de actori condusă de Jean Livescu, director adjunct al teatrului din Arad, a fost acompaniată de corul Doina din Lipova.

La spectacolul respectiv au asistat peste o mie de persoane care, la sfârșitul reprezentației artistice, au semnat o scrisoare pe care ulterior au trimis-o Ministerului Culturii și Artelor de la București, scrisoare prin care mulțumeau instituției pentru această acțiune de promovare a culturii românești în zonă. După o altă reprezentație cu succes în 1923 la Ghioroc, trupele bucureștene au început să piardă din public tot mai mult, de fiecare dată când veneau în localitățile din județul Arad, cauza principală fiind prețul mare al biletelor, pus de impresarii sosiți din Regat. Ca urmare a eșecului ce era sortit teatrului în județ, s-a decis înființarea Teatrului de Vest, care a avut mai târziu reprezentații la Timișoara, Arad și Oradea. Primăria orașului de pe Mureș a decis să sprijine acel teatru cu un milion de lei și să solicite de la județ o subvenție de cinci sute de mii de lei pentru acest teatru, urmând ca edificiul să fie oferit gratuit trupelor, așa că era nevoie de finanțare de la primării, neexistând altă sursă de venit. Deși Teatrul de Vest, care avea sediul la Timișoara, susținea periodic spectacole la Arad, printre orășenii de aici umbla dorința de a se fonda un teatru românesc, cu stagiune permanentă, asemeni celor maghiare aflate în toate orașele din vestul țării. În acest sens, presa românească din Arad a atras atenția asupra lipsei de sprijin din partea Ministerului Culturii și din partea administrației locale.

Deși regiunea a fost lovită și ea de criza economică de la sfârșitul anilor 20, Teatrul de Vest și-a continuat activitatea și în Arad, începându-și în 1929 stagiunea în noiembrie, cu piesele Aripi Frânte, de H. De Herz și Anuța, de Lucreția Petrescu. Un deceniu mai târziu, Asociația Ziariștilor și Publiciștilor Români din Arad, în colaborare cu Federația Societăților Culturale din Arad, a concesionat Teatrul din Arad, organizând în colaborare cu Teatrul Național din București două stagiuni teatrale în urbea de pe Mureș. Din comitetul de patronaj care conducea această mișcare teatrală făceau parte, conform numărului din septembrie 1937 a revistei Înnoirea, episcopul Andrei Magieru, dr. Corneliu Radu și Iustin Marșieu, Elena Goldiș, Vladimir Ieșanu, Tiberiu Vuia, Mihai Mărcuș și Ascaniu Crișan.

În octombrie 1938, se înființează Asociațiunea pentru teatrul românesc al Aradului, asociație care beneficia de o subvenție de 200.000 de lei de la Primărie și care avea dreptul de a concesiona clădirea teatrului din oraș. Tot primăria se angajează și să plătească chiria sălii, luminile, încălzirea și personalul tehnic.

Ziarul „Curentul” avea cuvinte de laudă la adresa iniţiativei arădene şi îşi exprima în acelaşi timp speranţa că în scurt timp, pe lângă teatrul permanent se va constitui şi trupa permanentă la Arad. Se saluta de asemenea deschiderea în toamna anului 1938 a celei de-a treia stagiuni permanente, prilej cu care se dezvelea în holul teatrului bustul lui Caragiale. Înființarea unei trupe permanente de actori la Teatrul din Arad era practic imposibilă, subvențiile necesare din partea statului lipsind cu desăvârșire, mai ales că în 1935 fusese închis teatrul Craiovean, cel din Cernăuți și cel din Chișinău.

„După trei ani de activitate neîntreruptă, Teatrul permanent al Aradului se afla în impas şi se căutau soluţii de trecere a instituţiei de sub egida Asociaţiei Teatrului Românesc sub cea a Astrei sau a altei organizaţii. Cu toate greutăţile existente reprezentaţiile teatrale au continuat, Teatrul Regina Maria prezentând în februarie 1938 piesa Stăpâna din La Paz, care avea în rolurile principale pe soţii Lucia şi Toni Bulandra. În ultima stagiune 1938 – 1939, s-a jucat pe scena arădeană în ianuarie 1939 poema Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan în interpretarea trupei Teatrului Naţional din Cluj, Teatrul Naţional din Bucureşti a prezentat în aceeaşi stagiune Hamlet şi Clovnul în rolurile principale figurând doi monştri sacri ai dramaturgiei româneşti: Ion Manolescu şi Ion Finteşteanu. Ultimele spectacole ale stagiunii la Teatrul românesc arădean s-au derulat la 22 martie 1939 în colaborare cu Teatrul din Cluj care a prezentat piesa Omul care a văzut moartea şi cu Teatrul Naţional din Bucureşti în care Marioara Voiculescu şi George Calboreanu jucau în Femeia Îndărătnică.

„Femeia Îndărătnică”

Sfârşitul epocii interbelice consemna la Arad existenţa unei importante mişcări teatrale, axată pe aducerea trupelor teatrale din Bucureşti şi Cluj, care şi-a modelat repertoriul în funcţie de cerinţele publicului românesc de la garniţa de vest a ţării. La Arad, înfiinţarea teatrului permanent a pornit de jos, nu de la autorităţi, şi din acest punct de vedere a corespuns unor nevoi reale. Conducătorii mişcării au încercat prin revista teatrului – Innoirea – să aducă publicului de la spectacolele ieftine şi cinematograful surogat, spre capodoperele dramaturgiei naţionale şi universale. Prin modelul de organizare şi acţiune în demersul teatrului Aradul a constituit un model pentru Braşov, unde s-a realizat o întreprindere teatrală similară.” (Administrație Românească Arădeană, Volumul 6, Arad, 2012)

CINEMATOGRAFIA

Primul cinematograf arădean se inaugurează în anul 1897, în Teatrul Vechi din oraș, cinematograful purtând numele de Urania. Tradiția rulării filmelor în oraș a început însă în anul 1895, când o caravană cinematografică aflată în trecere prin Arad a decis să facă o proiecție în sala festivă a hotelului Crucea Albă. Datorită prezenței în număr mare a oamenilor, caravana a fost nevoită să rămână în urbe o săptămână și să ruleze filmele de două ori pe zi, pentru a satisface dorința tuturor arădenilor de a vedea imaginile mișcătoare. În 1910 se inaugurează și Cinematograful Apolo, iar trei ani mai târziu îl urmează Studio. În aprilie 1913, pe data de 16, ziarul Românul din Arad anunță că a avut loc în oraș reprezentarea filmului Războiul de Independență, fiind primul film românesc rulat în Transilvania.

După Marea Unire, cinematografele au început să funcționeze după regulamentul românesc, care avea la bază Legea pentru organizarea și administrarea teatrelor. Scopul de culturalizare a populației prin intermediul cinematografiei a fost atins, rulând la Apollo și la Urania în perioada 1 ianuarie 1920 – 30 iunie 1921, peste 120 de filme, marea majoritate a acestora fiind filme americane. În același interval temporar au fost prezentate la Apollo și trei filme de propagandă românească, populația majoritară fiind maghiară în oraș. Cinematografele din municipiu aveau program zilnic, cu exceția ultimelor trei zile de dinainte de sărbătorile pascale.

Mai târziu, în 1927, a rulat la Arad primul film turnat în oraș, și anume Ionel și Mărioara, iar în martie 1930 a rulat primul film cu sonor, producția americană Sony Boy. Observăm că a existat o mare plăcere a arădenilor de a vedea filme proiectate și prin inaugurarea în 1929 a două noi cinematografe (Gai, Grădiște). Ulterior se mai inaugurează un cinematograf în municipiu, ceea ce face ca în total, acesta să dispună de opt cinematografe, dintre care trei erau grădini de vară. În al treilea deceniu al secolului XX, acestea sunt scoase de sub concesiunea asociației Astra și trec în subordinea Primăriei Arădene.

Nici în localitățile din județ cinematografia nu este lăsată uitării, funcționând în întreg județul 17 cinematografe – câte unul la Pâncpta, Pecica, Sântana, Săvârșit, Sebiș, Șiria, Cermei, Chișineu Criș, Ineu, Micălaca, două la Nădlac, la Sânicolau Mic și la Rovine (Pecica Ungurească), dintre toate acestea, doar trei având patroni români, restul fiind evrei, maghiari sau germani. Cel mai mare dintre aceste cinematografe rurale eru cele de la Sânicolau Mic, ambele cu câte 340 de locuri, urmate de cele din Pâncota și Chișineu, care aveau fiecare câte 250 de locuri. Programul cinematografelor din localitățile arădene nu era unul fix, acesta variind în funcție de programul de muncă al localnicilor, majoritatea reprezentațiilor având loc la sfârșit de săptămână și în zilele de sărbători. Singurele excepții erau cele din Radna și Ineu, care aveau câte trei reprezentații săptămânale și cele din Săvârșin, Rovine, Micălaca și Chișineu, care rulau filme de două ori pe săptămână.

Cinci ani mai târziu rămăseseră doar 13 cinematografe în afara municipiului, cele de la Cermei, Micălaca, Pecica, Sebiș și câte unul din Nădlac și Rovine fiind desființate. S-au înființat, în schimb, două cinematografe la Semlac, respectiv Ghioroc. Ulterior cinematograful din Sântana, care funcționa în curtea actualului azil de bătrâni, a fost și el desființat.

Spre sfârşitul deceniului patru, cinematograful se impunea în preferinţele consumatorilor de artă, înaintea teatrului sau a muzicii culte, cu toate că funcţia sa educativ–naţională era cu mult diminuată datorită slabei reprezentări a producţiilor autohtone.