Vasile Goldiş, ideologul Marii Uniri

În Pantheonul marilor noştri înaintaşi, Vasile Goldiş ocupă unul dintre cele mai de seamă locuri, prin întreaga sa activitate publicistică, didactică, politică şi organizatorică, dar mai ales prin rolul fundamental de ideolog al Marii Uniri.

Născut la 12 noiembrie 1862, în Lunca Teuzului, judeţul Arad, urmează primele două clase primare în Cermei, a treia la Panatul Nou, iar a patra la Arad. Tot la Arad, la Gimnaziul Regal Superios (Moise Nicoară de azi), urmează cursurile liceale, între anii 1873-1881, absolvindu-le ca şef de rpomoţie. Ca bursier al Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, începând cu 1881, Goldiş este student al Universităţilor din Budapesta şi Viena, Facultatea de Litere şi Folosofie, la absolvirea căreia, în 1885, obţine diploma de profesor de istorie şi limbă latină.

Încă din timpul studiilor de la Budapesta, acesta devine membru al Socetăţii „Petru Maior” iar la Viena, al Societăţii Academice „România Jună”, desfăşurând o susţinută activitate în cadrul acestora şi în conducerea lor, manifestându-şi adesea, în acest context, revolta faţă de situaţia nedreaptă în care se găseau românii şi făcând propagandă în ideea luptei pentru schimbarea ei. Încă de atunci, Vasile Goldiş vede clar că obiectivul luptei naţionale era emanciparea românilor transilvăneni şi unirea lor cu patria mamă şi, în acest sens, faptul că a trecut vremea memoriilor, petiţiilor, a pasivismului şi a luptelor parlamentare. După cum singur arăta, atunci s-a format din punct de vedere politic şi s-a cristalizat concepţia sa politico-ideologică.

La terminarea facultăţii este numit candidat de profesor la Liceul de stat de aplicaţie Eotvos din Budapesta, unde funcţionează în anul şcolar 1885-1886, pentru ca, de la 1 septembrie 1886, să opteze din convingeri patriotice, pentru funcţia de profesor suplinitor la Preparandia din Caransebeş, ocupând această funcţie până la 1 septebrie 1889, devenind atunci profesor titular de istorie şi limba latină la Liceul ortodox român din Braşov, unde va activa până în 1901, adică 12 ani.

În întreaga perioadă de funcţionare la catedră, Vasile Goldiş s-a evidenţiat prin deosebite calităţi de profesor şi pedagog, angajându-se cu pasiune la rezolvarea tuturor problemelor majore pe care şcolile româneşti se cereau, în condiţiile în care dominaţia imperiului dualist austro-ungar, îngrădea, prin cele mai diverse căi, învăţământul românesc. Între altele, în perioada de funcţionare la Braşov, depune o intensă muncă pentru editarea unor manuale şcolare (ex: Istoria universală pentru clasele secundare, în trei volume – I-1892; II-1893; III-1897 -, Elemente din constituţia patriei sau drepturile şi datorinţele cetăţeneşti pentru şcoalele poporale române-1894, Geografia pentru şcoalele poporale-1900 etc)

Din 1 iulie 1901 acesta se stabileşte la Arad, unde va continua să activeze, în special în direcţia policii, până la sfârşitul vieţii. Venirea la Arad s-a datorat în mare măsură raporturile tot mai strânse cu cercul politic de la „Tribuna poporului” care apărea la Arad din 1896, şi la care el era un permanent colaborator. La Arad a funcţionat de la început ca secretar consistorial, dar nu a abandonat nici activitatea didactică. Între 1901-1905 a activat ca profesor şi director la Şcoala română civilă de fete din Arad, evidenţiindu-se din nou prin competenţa şi devotamentul său faţă de învăţământ.

La 10 ianuarie 1905 cere să fie abandonată tactica rezistenței pasive față de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta și Viena față de români și să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să țină cont de conjunctură și de sarcinile imediate ce stăteau în fața poporului român din Transilvania, în cadrul conferinței Partidului Național Român.

S-a mai evidenţiat şi prin concepţia sa înaintată, urmare a ridicării sale din rândul păturilor modeste ale românilor, care erau puternic legate de propruil popor, a vastei sale culturi formată pe baza unor studii în limba română, cât şi limbi moderne şi clasice şi a capacităţii sale deosebite de observare, receptare, sinteză şi adaptare la relaţiile vremii, privită în perspectivă istorică. Un exemplu în acest sens îl constituie concepţia sa în problema naţională, care denotă că el era la curent cu teoriile de bază în această problemă. Legat de problema naţională, Goldiş arată că „dezmembrarea Austro-ungariei este inevitabilă, impusă de legile obiective ale evoluţiei istorice, libertatea naţională fiind un drept sacru al popoarelor subjugate din imperiu multinaţional”. Evidenţiază că „orice om nu îşi găseşte rostul, locul şi fericirea decât în cadrul naţiunii sale şi în măsura în care înfloreşte naţiunea, înfloreşte şi se dezvoltă fiecare individ din cadrul ei”; de aceea „pe lângă libertatea individuală, problema mare a istoriei universale va fi problema libertăţii naţionale”.

Studiul lui Goldiş „Reforma constituţională în Austria”, apărut în 1918, a prods, prin ideile sale, o puternică impresie şi s-a dovedit de o mare importanţă, influenţând poziţia acţiunilor ulterioare. În fond, ridicând clar problema autodeterminării, Goldiş se refera la drepturile românilor transilvăneni de a-şi putea decide singuri soarta şi astfel de a putea hotărî unirea cu România.

Înţelegând rosturile vremii, se angajează cu tot elanul şi devotamentul în activitatea politică. Continuă să publice în „Tribuna poporului” din Arad, la care colaborase încă din 1897, pledează şi acţionează pe linia colaborării între PNR şi PSD al românilor din Transilvania şi, alături de alţi membrii ai Partidului Naţional Românesc, pentru a fi abandonată vechea tactică a rezistenţei pasive faţă de politica oficială, susţinând şi activând pe linia „noului activism”. În mai 1905 devine director al Asociaţiei Naţionale Aărdene. Între 1906-1910, ca deputat de Radna în parlamentul Budapestan, rosteşte nu mai puţin de 22 de discursuri împotriva diferitelor legi nedrepte şi asupritoare pentru naţionalităţi, militând pentru drepturi largi democratice şi pentru libertate naţională. În 1911 devine directorul executiv al institutului tipografic „Concordia” din Arad, care avea drept scop editarea ziarului „Românul” şi tipărirea de cărţi pentru români. Ca director al ziarului „Românul”, face din acest organ de presă călăuzit de întregul proces al luptelor politice româneşti din Transilvania, iar în 1916, în această calitate, refuză să semneze declaraţia de fidelitate cerută de guvernul maghiar. În consecinţă, ziarul este întrerupt, reapărând doar în noiembrie 1918.

Evenimentele de la sfârşitul războiului au stimulat şi mai mult mişcarea pentru autodeterminare şi realizarea unităţii politice a poporului român. În aceste condiţii Vasile Goldiş schiţează în cursul lunii septembrie 1918 principiile de bază privind noul program al luptei PNR, care urma să îşi reia activitatea, interzisă anterior şi ea de către guvern. Deşi, din cauza accelerării cursului evenimentelor, acest program nu a fost publicat într-o formă finită, punctele lui esenţiale, alături de celelalte obiective ale luptei românilor din Transilvania, au stat la baza manifestărilor, apelurilor şi articolelor din presă, apărute în lunile octombrie şi noiembrie, culminând cu redactarea în formă finală a hotărârilor de la Alba Iulia.

La 12 octombrie, Vasile Goldiş este prezent la Oradea, la întrunirea comitetului executiv al PNR, unde redactează „Declaraţia privind dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”, citită în 18 octombrie 1918 de către Alexandru Vaida-Voievod, în parlamentul de la Budapesta. Document de mare însemnătate, marcând încununarea năzuinţelor de veacuri ale românilor de a fi liberi şi stăpâni pe propriul lor destin, declaraţia este în acelaşi timp şi un act politic care a deschis o nouă epocă în istoria poporului român. Prin ea, pe baza „dreptului firesc al naţiunilor de a dispune singure de soarta lor” şi naţiunea română reclamă „pentru sine dreptul ca liberă de orice înrăurire străină să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile lumii”. Participă apoi la întâlnirile dintre reprezentanţii socialiştilor români şi ai conducerii PNR, în vederea constituirii, la 30 octombrie 1918, a Consiliului Naţional Român Central, devenind unul dintre cei membri ai acestei prime guvernări româneşti asupra întregii Transilvanii.

Stabilindu-şi sediul la arad, CNRC va organiza Transilvania ca ţară românească şi va coordona în întregime uriaşa muncă în vederea realizării Marii Uniri, desfăşurată în cel mai înalt spirit democratic, Vasile Goldiş fiind unul dintre cei mai activi membri ai acestui organism, redactând şi în continuare actele de bază care se cereau evidenţiindu-se după cum aprecia I.Clopoţel, drept „omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul de mare talent”.

Participă la acţiunea pentru reapariţia ziarului „Românul”, de la ultima consfătuire în acest sens plecând direct la redacţie, pentru elaborarea primului număr (datat 26 octombrie/8 noiembrie 1918), ziarul devenind organ al CNRC, iar paginile lui constituindu-se într-o adevărată croncică a luptei pentru Marea Unire.

Redactează Nota Ultimativă trimisă la 9 noiembrei 1918 guvernului maghiar, prin care, pe baza dreptului de autodeterminare şi a faptului că în Transilvania întreaga putere administrativă, politică şi militară din cele 23 de judeţe şi din părţile locuite de români din judeţele Ugocea, Bichiş şi Cenad aparţinea CNRC şi era exercitată de către acesta prin consiile şi gărzile naţionale româneşti, se cerea guvernului maghiar o declaraţie oficială de recunoaştere a preluării puterii în Transilvania de către CNRC. După declaraţia de la Oradea, din 12 octombrie 1918, care pronunţa clar dreptul românilor la autodeterminare şi deci preluarea soartei lor în propriile mâini, actul din 9 noiembrie 1918 era cel mai important, deoarece el semnifică faptul că românii transilvăneni pe deplin independenţi, erau rupţi definitiv de toate legăturile cu trecutul şi destrămate toate firele, care până mai ieri legau pe nedrept Transilvania de guvernări străine, inevitabil trecătoare. În urma tratativelor din 13-14 noiembrie, purtate la Arad cu delegaţia guvernului maghiar, în cadrul căruia Goldiş – conducător al delegaţiei CNRC – respinge propunerea delegaţiei maghiare, care urmărea dependenţa în continuare a Transilvaniei de Ungaria, redactează în 18 noiembrie manifestul Către popoarele lumii. Tipărit în limbile română, franceză şi engleză, publicat în ziare româneşti, germane, italiene, franceze, engleze şi americane şi difuzat în întreaga lume de către staţia de telegrafie din Praga, manifestul, făcând cunoscut refuzul guvernului maghiar de a lua în considerare revendicările juste ale românilor, anunţă hotărârea naţiunii române de a-şi constitui statl ei liber, independent şi unitar, învestit cu prerogative suverane, evidenţiind clar direcţia evoluţiei evenimentelor.

Este, în consecinţă, prezent la toate acţiunile privind Marea Unire. Lui îi aparţine ideea ca hotărârea de Unire să constituie expresia unei Măreţe Adunări Naţionale, la care să fie prezenţi reprezentanţi ai fiecărei pături sociale, profesii, grupări politice etc., adunarea să aibă deci caracter democratic.

Redactează Convocatorul Adunării Naţionale de la Alba Iulia, pe care îl publică în ziarul „Românul” şi ia parte activă la toate acţiunile privind pregătirea şi desfăşurarea Adunării de la 1 decembrie 1918. În cadrul acesteia, nu întâmplător, Goldiş a fost ce a rostit principalul discurs, solemn şi festiv care, după cum arăta „Telegraful român”, prin adevărurile „formulate sintetic, ca pentru eternitate, e făcut să rămână în antologia marilor discursuri la rând cu cele ale celbrilor oratori ai antichităţii”.

Tot el a prezentat în faţa „Măritei Adunări Naţionale”, cum s-a exprimat Goldiş, Hotărârea, Declaraţia sau Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, rezoluţie al cărui autor era, cu toate cele nouă puncte ale ei, din care primul enunţa clar şi răspicat unirea pentru vechie a românilor transilvăneni cu partia mamă – România.

După 1 decembrie 1918, este ales în Marele Sfat Naţional, în consiliul Dirigent şi în fruntea delegaţiei care a prezentat la Bucureşti, capitala tuturor provinciilor româneşti unite acum într-o singură alcătuire politică, actele unirii de la 1 decembrie 1918. În mai 1918 este ales membru de onoare al Academiei Române. În 1923 este ales în unanimitate preşedinte al „Astrei”, funcţie pe care o va deţine până în anul 1932, continuând să pledeze în activitatea organizaţiei pentru politica de emancipare economico-socială şi culturală a maselor. La 2 mai 1926, în cadrul congresului Partidului Național Român convocat la Sibiu din inițiativa lui Vasile Goldiș, este ales președinte al partidului și declară rupte relațiile cu Iuliu Maniu. În primii ani după Unire a făcut parte din guvernele conduse de conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), Artur Văitoianu (1919-1920), Alexandru Averescu (1920-1926), dar nemulţumit de politica acestora, se retrage, ducând o viaţă modestă, ca şi până atunci, în locuinţa sa din vechea redacţie a ziarului „Românul” din Arad. Acesta a mai fost ales, după mandatul 1906-1910, ca deputat de Radna în anul 1919 şi deputat de Pecica și Ineu în 1922, în parlamentul de la Bucureşti.

Vasile Goldiş şi-a trăit ultimii ani la Arad, ducând o viaţă modestă, austeră. Sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i s-a dus un cald omagiu pentru neobosita sa activitate de îndrumător, dascăl, de ideolog şi conducător politic. Peste puţină vreme marele om politic înceta din viaţă la 10 februarie 1934, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea, după o viaţă închinată marelui ideal de făurire al României. I s-au organizat funerariile naţionale şi în ziua înmormântării s-a instituit doliu naţional. Pentru vasta activitate pusă în slujba idealurilor naţionale, Vasile Goldiş s-a bucurat de o binemeritată cinstire din partea contemporanilor şi a urmaşilor. În articolul pe care ziarul „Tribuna poporului” din Arad i-l închină în 1903 sunt scoase în evidenţă trăsăturile luptătorului intransigent şi clarvăzător, în cel din „Patria” se descifrează portretul moral al omului „care a ţinut a fi un îndreptător al vieţii noastre publice, prin francheţea şi realismul atitudinii sale”.

 
 
Pentru întreaga lui activitate, personalitatea lui Vasile Goldiş se conturează tot mai pregnant ca a unui mare luptător pentru împlinirea înaltului ideal al tuturor românilor – România Mare. În semn de suprem omagiu, Octavian Goga l-a numit „Părinte al patriei”.n anul 1910, Goldiş îşi construieşte o casă în Arad, pe fosta tradă Anatol Fance, azi  Vasile  Goldiş.  Ulterior,  în  această  clădire  a  funcţionat  şi  sediul  ziarului    „Românul”

Bibliografie

ARDELEAN, Aurel şi POPEANGĂ, Vasile, Vasile Goldiş, politică şi cultură (1919-1934), Arad, 1993;

CLOPOŢEL, Ion, Vasile Goldiş, Cluj, 1934;

DRAGOMIR, Silviu, Vasile Goldiş, Sibiu, 1936;

ŞORA, Gheorghe, Vasile Goldiş, militant pentru desăvârşirea idealului naţional, Timişoara, 1980;

Idem, Vasile Goldiş, o viaţă de om aşa cum a fost, Timişoara, 1993.