Wiesenhaid|Tisa Nouă – Șvabii, doar în amintiri

Localitatea Tisa Nouă, sau Wiesenhaid, situată în comuna Arădeană Fântânele, a fost înființată pe locul în care în Evul Mediu se afla așezarea numită Asszonylaka. În timpul celui de-al doilea val de colonizare germană a zonei bănățene (1763-1772 – Colonizarea Tereziană), mai exact în anul 1771, administratorul zonei, Carl Samuel Neumann Edler von Buchholt, a decis înființarea unei noi localități în apropierea satului românesc Firiteaz, localitate ce avea să se numească Wiesenhaid. Aceasta cuprindea o sută de case, printre care și o casă de rugăciune și o școală.

Biserica Catolică din Tisa Nouă/Wiesenhaid – panoramio.com

În anul 1778, localitatea intră sub administrație maghiară, iar la trei ani distanță, domeniul cameral Wiesenheid este vândută pentru aproape 20.000 de Florini, familiei Kövér. În anul 1792, localitatea era locuită de 580 de persoane, școala din localitate având 69 de elevi, iar în anul 1821, după ce timp de 23 de ani numărul de nașteri l-a depășit pe cel al deceselor, populația localității număra 660 de suflete, dintre care 130 erau elevi.

În 1830 este consemnată înființarea unei plantații de tutun, care mai târziu a ajuns foarte cunoscut datorită calității acestuia. 15 ani mai târziu, în aprilie 1845, începe construirea bisericii romano-catolice din localitate, acțiune finanțată atât de către comunitatea locală, cât și de baroneasa Anne von Köver. Deși construirea bisericii a fost finalizată în anul următor, abia la patru ani distanță s-a înființat și o parohie proprie, serviciile religioase fiind asigurate până atunci de către preotul din Fântânele (Engelsbrunn). În 1858, pictura interioară a bisericii este finalizată și acesteia i se montează și orga.

Populația localității a ajuns în decursul istoriei să numere peste 1200 de locuitori la un moment dat, însă cel mai mare număr de elevi pe care l-a avut satul a fost înregistrat în anul 1888, și anume 183. În anul 1900 se înființează oficiul poștal din localitate, iar mai târziu în același an se pun bazele unei societăți de producere și prelucrare a laptelui.

Chiar dacă șvabii au fost majoritari în localitate, după ce în anul 1848 numele i-a fost schimbat în Réthát, limba utilizată în administrația publică a fost maghiara. În august 1906, rugămintea localnicilor de a se adăuga și limba germană în administrație a fost respinsă. Nu este greu să observăm că acest lucru a constituit o nedreptate, trebuie doar să privim statisticile din anul 1910, care ne arată că din cei 985 de locuitori, doar 14 au fost maghiari, 946 fiind de etnie germană.

Anul 1914 este anul în care a fost înființată stația de pompieri din localitate, aceasta având parte de primul incendiu semnificativ în anul 1929, la începutul lunii septembrie. De asemenea, tot atunci a început și primul război mondial, luptă în care au decedat 25 de bărbați originari din Wiesenhaid (redenumită Viesenhaid în anul 1924, după ce se numise Réthát începând cu 1848). După pacea de la Trianon și Saint Germain, localitatea intră în componența Regatului României, iar după acest moment istoric pentru localitate, familii numeroase, dar și persoane individuale emigrează din țară.

Deși localitatea a trecut sub administrație românească, o lungă perioadă de timp populația de etnie germană a continuat să fie net majoritară, în anul 1930 locuind aici 905 germani și 13 români, iar zece ani mai târziu, 1041 de germani și doar 15 români, lucru ce a făcut ca în anul 1940 să se înființeze o grupă de dansuri germane în localitate. Un an mai târziu, bărbații apți de muncă sunt recrutați în armata română și trimiși pe frontul rusesc, unde opt localnici își pierd viața. După ce în anul 1943, conducerea Germaniei a convenit cu cea a României ca etnicii germani din țară să se alăture Waffen-SS-ului, 80 de bărbați din Wiesenhaid se alătură acesteia. De asemenea, în jur de 40 de bărbați din localitate se alătură Armatei Române, ceea ce face ca peste 10% din locuitorii satului să fie plecați în luptă.

În ianuarie 1945, la fel ca și în alte localități nemțești din țară, a început oroarea deportărilor în URSS. 130 de locuitori, fete, femei și bărbați în puterea muncii au fost deportate în șantierele rusești, 26 dintre aceștia murind pe pământ străin. Celor care au supraviețuit tratamentelor inumane, rămași cu sechele fizice sau psihice, li s-a permis să se întoarcă în Germania de Sud, nemaiputând sau nemaivrând să se întoarcă în localitatea din care fuseseră deportați. De asemenea, anul 1945 reprezintă și anul în care localitatea este denumită Tisa Nouă, după ce câteva familii românești au fost aduse aici din localitatea Tisa, din Bihor. Tot atunci a trecut și în administrația județului Arad.

Școala din localitate a fost desființată datorită deportărilor, însă în toamna lui 1945, cea care a rămas cunoscută în amintirea șvabilor din Tisa Nouă drept Marischka-Tante a găzduit și organizat ore la care îi primea pe copiii din sat, asta până în anul 1947, când școala a fost redeschisă.. Dacă după primul război mondial, șvabii din localitate au plecat înspre Germania, după cel de-al doilea aceștia au ales drumul Statelor Unite ale Americii sau Canadei, locul acestora fiind luat de români colonizați aici în perioada 1946-48. În perioada 1947-1948, însă, supraviețuitorii deportărilor rusești se întorc din DDR în localitatea natală. Începând cu același an 1947 și până în deceniul șase al secolului, familii întregi din Tisa Nouă se mută în Arad sau alte localități de prin Banat.

47_munca_fortata_rusia
Localnici din Wiesenhaid/Tisa Nouă la muncă forțată în URSS. Foto din colecția Johann Wunder

În anul 1900, cel mai apropiat telegraf era cel de la Cruceni, curentul ajungând în Tisa Nouă abia la șase decenii distanță, chiar dacă populația depășea atunci pragul de o mie de locuitori. După 1970, țelul principal al etnicilor germani de aici era acela de a emigra, iar mulți dintre aceștia au reușit, populația germană din localitate ajungând de la un număr ce oscila în jurul a o mie de persoane înainte de război, la 402 persoane în anul 1975.

Anul 1977 a fost un an important atât pentru șvabii rămași în Wiesenhaid, care acum se numea Tisa Nouă, cât și pentru cei plecați în Germania. Cei rămași în țară au sărbătorit în anul respectiv al 130-lea Kirchweihfest, adică un secol și trei decenii de la sfințirea bisericii catolice din sat, iar cei plecați și reuniți în Germania, au organizat prima întâlnire  a fiilor satului, numită în germană Haimattreffen, la Ulm, în septembrie,  cu participarea a 70 de persoane. Anul, însă, nu a avut doar conotații pozitive, ci și negative, acesta fiind anul în care școala germană din localitate este desființată pentru totdeauna, iar anul următor este desființată și parohia din localitate. În următorii ani impari, fii satului continuă să se întâlnească în localitatea germană Ulm an der Donau, aceștia fiind de la an la an tot mai mulți, iar în anul 1985 organizează și primul Kirchweih al bisericii din Wiesenhaid în Ulm.

Etnicii germani care odinioară fuseseră majoritari în localitate, au ajuns în anul 1984 să nu treacă de 10% din totalul de 1400 de locuitori ai satului, iar trei ani mai târziu aceștia să numere 141 de suflete. Totuși, cei puțini care au rămas, în anul 1986 au organizat ultimul Kirchweih din localitate, deoarece comunitatea șvăbească a continuat să emigreze, ajungând ca în anul 1992 să numere patru suflete, în anul 2012 ultima șvăboaică din sat să aibe 98 de ani, și anume Frau Katharina Dürbeck.

Tabel cu evoluția demografică în perioada 1880-2002*

ANUL TOTAL ROMÂNI GERMANI
1880 914 37 868
1890 1037 34 992
1900 997 32 942
1910 985 25 946
1920 941 22 919
1930 927 13 905
1941 937 16 912
1966 872 374 498
1977 1019 594 421
1992 903 839 7
2002 962 909 4
*Datele recensământului din 2011 sunt disponibile doar pentru orașe și comune. Comuna Fântânele (Fântânele+Tisa Nouă) avea în total 3090 locuitori. În Tisa Nouă mai trăia în 2013 un singur etnic german.

Constatăm astfel că și cazul satului Wiesenhaid este unul specific majorității satelor nemțești din întreaga țară, fie ele șvăbești ori săsești. Comunitățile care le-au locuit și în unele cazuri chiar constrit, mai există astăzi doar în amintirea celor rămași aici și pe niște bloguri de istorie, pentru că, din păcate, în cărțile de istorie nu este loc pentru așa ceva.


Bibliografie

  • Michael Kettenstock, Wiesenhaid – Ein deutsches Dorf im Banat,
    Edling, 1987
  • banater-aktua
  • lexikon.freenet.de
  • litaet.de
  • wiesenhaid.de